Impostură și tratament

Mihnea Boștină

*

Etimologic, impostura e mai curînd o poziție decît o activitate: înseamnă a ocupa locul cuvenit altuia, a trece drept altcineva. Într-o taxonomie a excrocheriei, impostorul are o statură diferită de șarlatan sau de trișor. Șarlatanul este cineva care te înșală cu cuvintele, cineva care „te face din vorbe” – o provocare pentru care există soluție: o atenție trează și un simț critic alert. Alături, trișorul este cineva care încalcă regulile jocului, cineva care îi păcălește pe ceilalți – iar aici, din nou avem un răspuns: facem regulile mai strice și angajăm un arbitru. Impostorul însă are un avantaj, el are deja un loc; el nu pledează și nu joacă, el este deja prezent în geometria discuției.

*

Intreaga mitologie greacă este o arhitectură a imposturii. Zeii iau chipuri umane care înșală muritorii iar eroii poartă armuri care înșală adversarii. Chiar Mentor, ocrotitorul lui Telemah, nu este altcineva decît Atena călăuzindu-i pașii. Așa că ne este ușor să gîndim mentorul ca o impostură a unor idealuri înalte care iau o formă umană pentru a educa un învățăcel.

Odiseea însăși e istoria unui erou care trebuie să demonstreze că nu este un impostor. Ajuns pe meleagurile feacienilor, Ulise își ascunde identitatea pentru a pătrunde la curtea lui Alcinous unde își deapănă poveștile. In majoritatea acestor aventuri Ulise cîștigă deformînd regulile jocului; mai simplu spus, trișînd. Cu toate acestea, reușește să îi farmece pe toți cu vorbele sale și își convinge gazdele că nu este un șarlatan. Dar ritmica acestei părți din epopee este diferită. Pentru că grozăviile povestite de Ulise în cele patru cînturi în care își descrie aventurile, au cu totul alte proporții comparativ cu ce aflăm din cele patru cînturi anterioare, care descriu sosirea lui pe insulă și cele 12 cînturi ulterioare, care descriu aventurile sale în Itaca. Insă Homer este foarte șiret, pentru că în timp ce în restul epopeii autorul este cel care spune povestea, aventurile lui Ulise, sînt narate la persoana întîi, chiar de către erou. Printr-o manevră abilă, Homer refuză orice responsabilitate și ne-o pasează nouă!

Iar pentru noi, după o primă jumătate din carte, e greu de refuzat idea că Ulise este un șarlatan și un trișor.

In a doua jumătate a cărții, Ulise va trebui să demonstreze că nu este un impostor.

*

Ajuns după douăzeci de ani acasă, Ulise trebuie să reocupe un profil care își pierduse parțial conturul. Iar asta este o sarcină grea, jumătate din textul antic fiind dedicată acestei lupte. De-a lungul a multor capitole acțiunea gravitează în jurul unor teste prin care este verificată postura celoralți: sînt ei încă prieteni sau dușmani, au acceptat o poziție într-o nouă grilă sau sînt încă loiali schemei originale. Calm, șiret și calculat, Ulise e mereu circumspect, fidel prezumției de impostură pe care o aplică imparțial fiecărui personaj.

In final, Ulise însuși va trebui să treacă un test de impostură. Iar demonstrația este redusă la două probe: una practică și una teoretică. Proba arcului și proba patului.

Primul test, cel practic, este unul public. Ulise trebuie să demonstreze că poate să monteze arcul pe care îl lăsase acasă. Si, bineînțeles, el este singurul capabil de un astfel de record, doborît magistral în văzul tuturor. Apoi, în bună tradiție antică, happy-endul este un măcel de succes, judicios organizat. Testul arcului este o probă de dinamică, de luptă în care rezultatul este unul social iar recunoașterea este generală. Trecîndu-l, Ulise își demonstrează autenticitatea și orice speculație de impostură încetează.

Al doilea test este unul mult mai sofisticat. Inainte de plecarea spre Troia, Ulise construise un pat în jurul unui trunchi de copac, o taină pe care doar Penelopa o știa. Iar recunoașterea nu poate veni decît de la Penelopa. Nu este o recunoaștere socială, pentru că demonstrația teoretică este adresată doar cunoscătorilor. Testul patului este o probă statică, o probă a fundațiilor care aranjează sistemul de referință al întregii construcții, o probă care poate fi arbitrată doar de cei inițiați, de cei care fac parte din elită. Este demonstrația teoretică fără de care cifrele experimentului nu au nici o greutate.

*

Prezumția de impostură este unul dintre principiile contemporane fundamentale în stabilirea unei ierarhii științifice. Există astăzi un întreg angrenaj de mecanisme distincte formînd un sistem complex însărcinat cu testarea imposturii. Pentru cel ce se aventurează în această călătorie, odiseea care trebuie străbătută este presărată de variante ale celor două probe: proba patului și proba arcului. Incă din primii ani de studiu, studentul trebuie să treacă teste teoretice și teste practice. Mai tîrziu, la stagiul doctoral, e nevoie de o situare corectă în geometria disciplinei prin stăpînirea unei bibliografii adecvate, alături de o construcție dinamică alcătuită dintr-o suită de rezultate proprii, menite să adauge ceva aceleiași discipline. La nivel public, în domeniul revistelor de specialitate, sistemul de peer-review verifică fundamentul teoretic al fiecărui articolul și construcția experimentelor. La nivelul următor, cel al organizării instituționale, universitățile primesc și ele un rang conform acelorași două criterii, transmiterea statică a informației și generarea dinamică a informației, mai precis după calitatea predării și după calitatea cercetării. In final, spațiul însuși este organizat prin revistele care sînt divizate conform factorilor de impact, iar actorii sînt ierarhizați conform indicelui Hirsch.

Rezultatul este o piramidă de reguli care autentifică alcătuirea acestui spațiu al cunoașterii. Intreaga construcție este extrem de solidă, chiar dacă perfectibilă. Orice abatere poate fi corectată; pentru orice deviere, odată localizată, există un tratament  Din păcate, prea des, la noi, pornind de la punctele slabe ale acestei arhitecturi se încearcă o construcție paralelă: o movilă națională care să rivalizeze cu sistemul de ierarhizare universal.

Este adevărat, din punct de vedere logic și legal, nu poți fi considerat impostor atunci cînd îți organizezi sistemul de valori în funcție de unica postură de care ești capabil. Din păcate, organizarea unui spațiu paralel nu este o soluție reală.

*

Sistemele totalitare pot decide tocmai o astfel de contorsionare a regulilor. In varianta slabă a imposturii de stat, voința politică poate impune o teorie ireală, spre exemplu o teorie a evoluției care neagă componenta genetică. Cu toate acestea, chiar în teoria falsă, regulile de mișcare rămîn valabile. Chiar dacă noul vocabular este format din cuvinte lipsite de sens, sintaxa încă funcționează. Avem un sistem impostor, care înlocuiește sistemul real, dar înlăuntrul căruia regulile de recunoaștere a șarlatanilor și trișorilor sînt încă valabile. Vestea proastă este că întreaga construcție este falsă; vestea bună este că dacă acest organ este amputat, organismul poate supraviețui.

In varianta dură, puterea poate abroga chiar legile mecanice care guvernează mișcarea, avînd drept rezultat un haos total în care chiar termenii de impostor, șarlatan și trișor își pierd încărcătura. Iar viața unui astfel de univers paralel poate fi foarte lungă – o  metastază a absurdului care trăiește hrănită din energia noastră nevinovată. Intr-un astfel de sistem, un politician poate ocupa prin plagiat o postură dorită, prin simpla copiere a zeci de pagini dintr-o altă carte. Intr-un astfel de sistem, un alt politician poate întreba cu inocentă stupefacție: „cum adică a furat dintr-o carte?”