Dana Jalobeanu
Uneori, când lucrurile merg prost în lume, ajungi să te întrebi dacă nu cumva vremurile sunt de vină; dacă nu cumva trăim într-unul dintre veacurile blestemate ale istoriei. Începi să faci paralele cu alte timpuri întunecate. Și ai de unde alege. Suntem asaltați cu imagini care ne aduc aminte de al doilea război mondial, și cu declarații care par scoase din războaiele religioase ale secolelor Renașterii. Atunci, trăsăturile specifice popoarelor (motivate astrologic) erau la mare căutare: italienii erau convinși că englezii sunt reci și barbari, englezii ar fi jurat că italienii sunt în mod natural mincinoși, sau că francezii sunt cruzi și fără scrupule. Azi vorbim de „sufletul rus” și de apetența lui pentru dictatură. Și nici măcar nu mai avem justificări astrologice când susținem asta. Cumva, în perioadele de criză revin la modă patternurile. Printre ele, istoriile ciclice sau istoriile în valuri ale umanității; cele care spun că există perioade faste și perioade nefaste, perioade de progres și perioade de criză. Sau chiar distrugeri majore și renașteri, civilizații care dispar și mor, pentru ca pe ruinele lor să se nască noi civilizații. Sau versiuni ale vechii teorii cosmologice a universului ciclic – în care un „an cosmic” de progres este urmat de o mare conflagrație. După care lucrurile o iau de la început.
E o viziune confortabilă a istoriei, atunci când trăiești într-o perioadă de criză, atunci când ți se pare că umanitatea a luat-o razna. Însă merită să nu uităm că astfel de viziuni provin chiar din perioade de criză. Ele își au rădăcinile în zonele întunecate ale istoriei, în momente în care lumea chiar o luase razna. Așa că sunt scrise special pentru a fi confortabile. Nu sunt istorii, ci psihoterapie culturală.
Mereu m-am gândit ce interesantă ar fi o istorie a acestor istorii. Căci nu sunt doar multe ci și foarte speciale, iar unele dintre ele au fost scrise în împrejurări foarte interesante. Așa este masiva Istorie a lumii scrisă de Sir Walter Ralegh în cei aproape 16 ani în care a stat în închisoare (în Turnul Londrei). În ciuda celor peste 1500 de pagini, publicarea ei a fost un eveniment politic și cultural. A fost re-editată de câteva ori în secolul al XVII-lea. Poate și mai interesantă este lucrarea lui Louis Le Roy, istoric și filosof, unul dintre primii traducători ai lui Platon și Aristotel în limba franceză, un gânditor interesat de fenomenul politic și de istoria evoluției politice a umanității. În 1575, Louis Le Roy publică un tratat intitulat: Despre vicisitudinile și varietatea lucrurilor din univers în care face teoria „marilor epoci de progres” ale umanității, întrerupte de „mari epoci de criză și barbarie.” O teorie pe care o regăsim, câțiva ani mai târziu, în scrierile lui Francis Bacon. Și pe care se va întemeia întreaga filosofie baconiană a „progresului cunoașterii” cu care am crezut, multă vreme, că s-a născut filosofia modernă.
Acestea sunt doar două exemple din ceea ce ar putea constitui un gen. L-aș intitula istoriile catastrofice și salvatoare ale omenirii. Pentru că există ceva în structura acestor scrieri care amintește de poveștile eroice ale umanității. Binele și răul se înfruntă periodic, și tot periodic au loc înfrângeri spectaculoase, de rememorat, și victorii pe care ar trebui, desigur, să le imităm. Până la istoria genului, însă, v-aș propune o tipologie. Ea e provizorie și deschisă; întemeiată pe încă relativ puținele lucruri pe care le-am citit până acum. Nu vă sfiiți să adăugați exemple sau categorii. Lista rămâne deschisă.
Fertilitatea crizei
Una din trăsăturile caracteristice ale genului este credința în caracterul fertil, binefăcător și creator al dezastrelor. Sursele sunt amestecate. Pe de-o parte, filosofia stoică, cea care susține că nu doar că nenorocirile vin de la zei, ci că zeii îi încearcă în mod special pe cei tari. Sau pe cei pe care-i iubesc. Adăugați, la pachet, Cartea lui Iov și alte forme ale elecțiunii. Ideea de bază e că progresul nu se poate naște decât dintr-o criză. Cu cât mai mare criza, cu atât mai fertilă și mai promițătoare. E amuzant că găsim teoria asta în secolul XX, într-una dintre cele mai populare cărți de filosofia științei. Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice. După Kuhn, progresul nu este posibil decât în perioade cu totul speciale ale istoriei cunoașterii, cele în care știința ajunge să fie organizată și coerentă. Ceea ce Kuhn numește „perioadele de știință normală”. Cum se ajunge însă la aceste perioade de prosperitate și progres? Răspunsul este: printr-o revoluție. Iar revoluțiile sunt mereu anunțate și prefațate de perioade de criză. În științe, crizele înseamnă, în primul rând, ceea ce Kuhn numește multiplicarea anomaliilor. Comunitatea științifică se lovește de tot mai multe eșecuri, fapte inexplicabile, probleme de nerezolvat. Se divizează în grupuri, școli, secte în căutarea unor teorii explicative mai puternice, a unor explicații alternative. Imaginați-vă disputele dintre partizanii lui Copernic și partizanii vechii teorii astronomice geocentrice. Sunt vreo două secole de dezbateri, căutări, teorii alternative, două secole în care comunitatea astronomilor se împarte în partide și „bisericuțe”, cu sau fără susținere politică, două secole de dispute, dezbateri, pamflete. Vreți să vedeți cât de rău era, citiți minunatul dialog al lui Galileo, Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii. Acolo, trei personaje, Sagredo, Salviati și Simplicio vorbesc pe larg de criza prin care trece cunoașterea, dezbaterile dintre școala cea veche a aristotelicienilor și școala cea nouă a copernicanilor, probleme rezolvate dar, mai ales probleme nerezolvate în cercetarea naturii. În această atmosferă de criză a apărut fizica lui Galileo; iar, mai apoi, cea a lui Newton. Dacă e să ne luăm după Kuhn, criza e necesară și productivă. Căci fără ea nu există progres.
Epoci de întunecare și epoci de înflorire
E greu să negi că există perioade luminoase și perioade întunecate ale istoriei umanității. Epoca de aur a democrației ateniene, secolele Renașterii, „secolul de aur” (al XVII-lea) stau în contrast cu epocile întunecate ale invaziilor barbare, cu sărăcia spirituală a secolelor care despart închiderea ultimei școli de filosofie de înființarea primei universități, cu barbaria războaielor mondiale din secolul XX despre care nici nu mai știm dacă au fost două sau doar unul, foarte lung. Și totuși, aceasta este o reconstrucție. Secolul de aur n-a fost doar locul nașterii științei moderne, ci și cel al războiului de treizeci de ani, războiului civil englez și Frondei franceze, secolul „micii glaciațiuni”, al foametei și al ultimelor epidemii de ciumă. Înflorirea cunoașterii coincide adesea cu perioade de foamete, sărăcie, război (un alt argument pentru partizanii rolului creator al crizelor). Și totuși, există undeva un pattern al acestor epoci de înflorire a cunoașterii? Putem să-l recunoaștem? E una dintre întrebările care-i obsedează pe partizanii teoriilor istoriei ciclice sau pe cei ai istoriei privilegiate. Pe cei care, ca Francis Bacon sau Isaac Newton, se uitau la istoria umanității cu speranța că vor recunoaște acolo semne și structuri ale modelului labirintic al istoriei providențiale, semnături ale intervenției divine.
Vicisitudinile istoriei și teoria masei critice
Istoria providențială nu e niciodată liniară. Există urcușuri abrupte și căderi spectaculoase. Există civilizații pedepsite – gândiți-vă doar la mitul atlanților. E interesant că teoriile despre care vă vorbesc adoptă, toate, un model catastrofic. Între marile epoci de înflorire culturală – unii spun că sunt cinci, alții șase, alții mai multe – există perioade nu doar întunecate, ci dintre cele în care o bună parte a civilizației, poate civilizația întreagă, suferă consecințele unui cataclism. În antichitate, asta e teoria stoică (poate și platonică) a marelui an, a ciclului cosmic. Din ea se nasc sub-teorii ale istoriei care, la o scară mai modestă, văd o umanitate mereu amenințată de catastrofe planetare. Potopul, cutremure, războaie și alte evenimente majore duc la dispariția dramatică a unor civilizații și culturi, după care lumea re-începe din nou. În Renaștere asta se numește teoria vicisitudinilor istoriei și e tare iubită și de moderni.
Francis Bacon, de pildă, are o istorie cu cinci mari perioade de înflorire între care există epoci întunecate și civilizații extincte. Bacon aderă la teoria conform căreia mitul Atlantidei nu este despre o insulă, ci despre… continentul american. Unde exista în antichitate o mare civilizație, așa cum ne spune Platon în Critias. Și unde o formă de potop a înecat, literalmente, întreaga lume atlantică. Din acest cataclism s-au salvat prea puțini oameni, fugind în munți, urcându-se în copaci, supraviețuind, cumva, până la retragerea apelor. Și continentul s-a reîntors la o stare de barbarie. Povestea nu-i aparține lui Bacon ci e un bun comun în secolele al XVI-lea și al XVII-lea (și nici măcar nu se oprește acolo). Și e doar un episod al teoriei vicisitudinilor istoriei. Imaginați-vă o teorie a istoriei în care cataclismele se repetă ciclic, separând astfel între ele, epocile de înflorire. Acestea stau cumva deasupra apei întunecate care este istoria catastrofică a umanității. Ca niște insule de prosperitate, organizare și inteligență. Ce au în comun aceste epoci? Putem să vedem în ele un model? Există, poate, moduri în care agenții umani pot contribui la crearea unei astfel de perioade de înflorire a cunoașterii? Stă în puterile noastre?
Cea mai simpatică formă a unei teorii a acțiunii afirmative în istorie îi aparține aceluiași Louis Le Roy despre care aminteam mai sus. Pentru Le Roy lucrurile sunt relativ simple: perioadele de înflorire a cunoașterii sunt cele în care suverani luminați sau republici bine conduse au investit suficient în școli, biblioteci, societăți savante sau filosofice. Cele care au ținut învățătura la mare preț nu doar simbolic, ci politic și economic. Follow the money pare să fie principiul istoriografic al lui Le Roy, un erudit care a suferit de sărăcie toată viața. Buna înzestrare a învățăturii nu întrerupe ciclul de perioade de înflorire și dezastre, căci vicisitudinile sorții sunt parte a planului divin de disciplinare a umanității. Însă investiția în cunoaștere este, pentru Le Roy, mijlocul sigur de a reface civilizația, de a construi o nouă insulă de ordine, prosperitate și lumină pe marea întunecată a istoriei.
Cum construim o arcă? Casa lui Solomon și Republica Literelor
Francis Bacon este profund influențat de Le Roy și de teoria vicisitudinilor. Cumva, putem vedea proiectul baconian de construcție a unei noi științe a naturii ca pe o întrebare de tipul: cum construim o arcă? Cum am putea naviga peste epocile astea de extincție civilizațională păstrând ceea ce umanitatea (sau măcar o parte a ei) a reușit să acumuleze? Există un mod în care putem recupera, înregistra și organiza „înțelepciunea umanității”, trecând-o apoi mai departe, noilor generații? Chiar și atunci când cataclisme naturale, războaie sau epidemii par să anunțe noi epoci întunecate, noi colapsuri civilizaționale? Bacon susține că a găsit răspunsul la această întrebare. În forma scurtă, îl găsiți în mica lui fabulă intitulată Noua Atlantidă (fabulă pe care modernitatea o citește adesea în cheia utopiilor vizionare).
E vorba despre un tip de organizare comunitară, cea care azi ne e, de fapt, foarte familiară. Organizarea comunității științifice. Un tip de organizare care facilitează colaborarea și reglementează competiția, găsește o formulă de echilibru între transparența datelor (accesibile tuturor) și necesitatea de a proteja descoperirile periculoase, inventează o etică comunitară și o formă de educație capabilă să cultive nu doar productivitatea și creativitatea ci și responsabilitea și simțul datoriei (ceea ce modernii mai numeau încă, pe urmele anticilor, virtute). Și, mai ales, o formă de organizare care este în același timp localizată și universală, ceea ce o face ușor de recunoscut, de transplantat și de reconstruit.
Acest text a apărut în Dilema veche.
Let's talk about books 