Spațiul filosofiei

Dana Jalobeanu

Organizarea spațiului ne spune foarte multe despre ce știe și ce poate o societate. Multe societăți tradiționale sunt organizate la fel: centrul e în satul nostru, ceilalți sunt dincolo. Și dincolo stă străinul și barbarul. Cel de care trebuie, poate să ne ferim. Căci dincolo e altfel. Spațiul nu e omogen – între al nostru și al celorlalți există granițe care marchează adesea o distincție între ordine și dezordine, între grec și barbar, între cultura ogorului strămoșesc lucrat cu grijă și jungla lui hic sunt leones. Cînd grecii se apucă să exporte în toată lumea modelul orașului stat, centrele astea de ordine se multiplică – le găsim din Asia Mică și până pe țărmurile nordice ale Mării Negre. Fiecare nouă colonie se străduiește să multiplice modelul lui „acasă”. Dacă privim din perspectiva organizării spațiale, acest model este cel al unui arhipelag. Insulițe de ordine și civilizație într-un ocean de barbarie, unite între ele de știința celui care știe să piloteze o triremă. Romanii înlocuiesc știința navigației cu cea a războiului; și cu o nouă viziune a spațiului în care centrele de civilizație sunt noduri într-o rețea de drumuri și fortificații prin care circulă sângele și puterea Imperiului. Dar nici spațiul lor nu este omogen; iar noțiunea de frontieră devine mult mai bine definită. Căci acolo au loc bătăliile cu forțele disoluției.

Filosofii și frontierele spa’iale

Filosofii, pe de altă parte, ]ncercat să critice și să amendeze această imagine. Să formuleze o altă viziune despre spațiu. Una în care granițele se așează altfel, delimitând spațiul rațiunii de forțele iraționalului, lucrurile definite și clare de cele încâlcite, imanentul, de transcendent. Uneori, filosofii ne propun să ne ridicăm deasupra tablei de șah care este lumea divizată în imperii aflate mereu în conflict și să privim de sus mușuroiul de furnici care este Pământul,  văzut din spațiu. Dar și de acolo se văd frontiere și delimitări; atât cele terestre cât și cele celeste. Căci universul filosofiei tradiționale – cel puțin până la Newton, este tot un univers ne-omogen, tot un univers al nucleelor, rețelelor, frontierelor. Doar că filosofii par să înlocuiască frontierele prost așezate cu ceea ce cred ei că sunt frontiere bine așezate. Pare să existe în istoria filosofiei o constantă și continuă teamă: spaima filosofului în fața vidului epicureic. Spațiul fără sens. Nebunii, ne spune Seneca, „cad în vidul lui Epicur”. Spațiul infinit mă înspământă – mărturisește Pascal.

Am putea spune că modalitatea de rezistență a filosofilor este să populeze și să organizeze spațiul, imaginând altfel de delimitări decât cele naturale, tradiționale. Doar că nu reușesc întotdeauna. Gândiți-vă la Dante – cel care-și așează ordonat dușmanii în cele nou cercuri ale infernului. Alți filosofi, mai îngăduitori, au încercat să construiască altfel: imaginând spații primitoare, spații propice – spații ca locuri ale învățării. Cineva ar putea rescrie istoria filosofiei din perspectiva spațiilor imaginate de filosofi ca locuri care invită, care favorizează filosofarea. Grădina, porticul, academia; școala, nu atât ca instituție, cât ca organizare spațială, loc aranjat pentru a ajuta la formarea și exprimarea gândurilor.

Insule și utopii

Astfel de spații sunt utopiile modernității: insule sau cetăți. Izolate de exterior, organizate armonios, oferind un spațiu protejat, primitor, luminos, un spațiu care încurajează dialogul și dă aripi gândului. Cine n-a visat măcar o dată să urce, alături de prieteni, scara circulară a Cetății Soarelui, printre zidurile pe care sunt zugrăvite, în culori tari, toate animalele lumii? Cine nu s-a imaginat printre înțelepții Casei lui Solomon? Sau măcar printre coloniștii „Insulei misterioase”? (Jules Verne, un filosof modern uitat, expediat pe nedrept pe raftul de literatură pentru copii).

Ce au în comun insulele astea filosofice? Dacă ne uităm cine le locuiește, vom observa imediat un fenomen de decorporalizare. Nu e vorba, în utopii, despre viața umană întreagă; ci doar de acea parte a ei pe care am numi-o azi viață intelectuală. Filosofii care trăiesc împreună nu trăiesc împreună ca oameni întregi, indivizi prinși în țesătura corpului social. ”Vom fi împreună – îi spune Seneca prietenului Lucilius – în ceea ce avem mai bun în noi.” Când ceea ce are în vedere este o prietenie la distanță; o prezență mediată prin scris.

Azi am numi utopiile comunități de avataruri. Cele în care filosofii sunt prezenți doar ca filosofi: măști construite din cuvinte, conversând; înfățișându-și gândul în fața celorlalți, spre reflecție și dezbatere. Aceste avataruri trăiesc în comun, învață la școala „filosofiei ca mod de viață” și plănuiesc să schimbe lumea.

Criticii utopiei tocmai asta îi reproșează. Că nu poate funcționa, pentru că noi nu acționăm întotdeauna așa cum ne spune partea noastră cea mai bună. Filosofii trăind împreună își aduc în spațiul astfel delimitat nu doar rațiunea, ci și orgoliile; nu doar judecata, ci și pasiunile. Ceea ce face ca utopia să devină rapid distopie.

Utopii temporare

Lumea academică a încercat să rezolve problema prin întrupări temporare ale idealului utopic. Conferința, școala de vară, colocviul organizat într-un loc izolat sunt astfel de insule pe care filosofii le locuiesc, când și când, încercând să-și trimită acolo avatarul filosofic (partea cea mai bună din ei). Reușesc? Atunci când reușesc, rezultatul e spectaculos; căci un spațiu locuit de multe creiere care gândesc se luminează, inevitabil. De acolo se nasc ideile. Doar că viața în comun, chiar pe termen scurt, nu e totdeauna o reușită.

Insule în hyperspațiu și zoom-ul ca întrupare a idealului decorporalizării

Ei bine, dacă ne uităm puțin în jur, am putea spune că pentru prima oară avem mijloacele de a realiza idealul de organizare spațială al modernilor. Avem mijloace de a pune Utopia în practică. Căci ce altceva sunt insulele noastre de învățare? Că-i spunem zoom sau google-meet, spațiul acesta este un loc de organizare foarte similar cu utopiile modernității. Locuit de avatarurile noastre; locul în care trimitem partea „cea mai bună din noi”, cea dispusă să citească, să gândească și să discute filosofie atunci când lumea împrejur se surpă, într-un avansat proces de disoluție. Locul în care putem primi și transmite cunoaștere – uneori chiar fără să știm că îndeplinim, astfel, visul de veacuri al filosofilor. Cei care au sperat că pot să organizeze un spațiu fără limite stabilite; un spațiu în care să putem intra, pe care să-l putem locui în virtutea faptului că vrem să comunicăm, vrem să aflăm mai multe, vrem să fim împreună. Un spațiu unde nu mai există greci și barbari, nici tirani și supuși, un spațiu de unde până și catedra profesorală a dispărut, căci suntem, toți, pătrate egale pe fondul negru al ecranului. Un spațiu pe care-l organizăm așa cum vrem, și unde poate domni doar lumina egală a rațiunii.