Cunoscută cu titlul ”The Lady of Shalott looking at Lancelot” (Doamna din Shalott uitându-se la Lancelot) și înregistrată în catalogul muzeului Leeds Art Gallery (unde se află din 1895) cu numele de The Lady of Shalott, această pictură în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 142,2 cm x 86,3 cm, datând din 1894, este a doua dintr-o serie de trei (1888, 1894 și 1915) despre același personaj, Doamna din Shalott, toate ale pictorului englez John William Waterhouse (1849 – 1917).

O femeie tânără de o frumusețe tulburătoare a cărei carnație de un roz de Carrara e în contrast cu mantila neagră îmbrăcată peste o camizolă albă, de mătase, pasămite. Are ochi pătrunzători, îndreptați către stânga privitorului, cumva neașteptat pentru portretele lui Goya (National Gallery mai are și un portret al lui Wellington care te privește direct în ochi, ca toate celelalte portrete ale pictorului). Cocul impunător este acoperit parțial cu un voal. Mâinile sunt în poziție akimbo (puse în șolduri, cu coatele în exterior), ca o dansatoare de flamenco gata de acțiune. Este îmbrăcată ca o maja, adică popular, însă la acea vreme era un obicei ca nobilii să adopte obiceiuri și vestimentație populară. Cu mantia neagră brodată suntem obișnuiți deja, nu numai pentru că o poartă „las majas” prin tablourile de epocă (inclusiv ale lui Goya) ci și pentru că, în câteva dintre portretele ducesei de Alba semnate de Goya, iubita secretă (și nu prea) a pictorului poartă o costumație identică.

Uneori, când lucrurile merg prost în lume, ajungi să te întrebi dacă nu cumva vremurile sunt de vină; dacă nu cumva trăim într-unul dintre veacurile blestemate ale istoriei. Începi să faci paralele cu alte timpuri întunecate. Și ai de unde alege. Suntem asaltați cu imagini care ne aduc aminte de al doilea război mondial, și cu declarații care par scoase din războaiele religioase ale secolelor Renașterii. Atunci, trăsăturile specifice popoarelor (motivate astrologic) erau la mare căutare: italienii erau convinși că englezii sunt reci și barbari, englezii ar fi jurat că italienii sunt în mod natural mincinoși, sau că francezii sunt cruzi și fără scrupule. Azi vorbim de „sufletul rus” și de apetența lui pentru dictatură. Și nici măcar nu mai avem justificări astrologice când susținem asta.

Organizarea spațiului ne spune foarte multe despre ce știe și ce poate o societate. Multe societăți tradiționale sunt organizate la fel: centrul e în satul nostru, ceilalți sunt dincolo. Și dincolo stă străinul și barbarul. Cel de care trebuie, poate să ne ferim. Căci dincolo e altfel. Spațiul nu e omogen – între al nostru și al celorlalți există granițe care marchează adesea o distincție între ordine și dezordine, între grec și barbar, între cultura ogorului strămoșesc lucrat cu grijă și jungla lui hic sunt leones.

La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,”[1] despre „cercul perfecțiunii”[2] sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”.[3] În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”.