Machiavelli moralistul

Alexandru Liciu

Cunoașteți teza „omului sub vremi”. Să pornim de la ea. Suntem, deci, mereu, prizonierii istoriei – suntem sub vremuri. În plus, vremurile sunt mereu schimbătoare. Cum putem vorbi de acțiuni libere – și prin urmare cu potențial de a deveni subiectul reflecției morale – dacă ne situăm mereu sub auspiciile necesității, ba chiar ale unei (aparent paradoxale) necesități ce se schimbă, aleator, de la o epocă la alta, de la un moment la altul? Aceasta pare să fie problema lui Machiavelli, și pentru a se ocupa de ea constuiește un concept anume. Virtú, tradus adesea prin ”virtute”, desemnează suma de calități cu ajutorul cărora putem rezista atât necesității și limitelor, cât și sorții și schimbării. Virtutea se află între ciocanul necesității și nicovala sorții.

Într-un pasaj faimos din Principele, Machiavelli ne spune că soarta (fortuna) e asemenea unui ”râu care și-a ieșit din matcă” și vine peste noi, mutând totul din loc. Doar că ne mai spune și că putem, măcar până într-un punct, să prevenim (sau mai curînd să atenuăm) dezastrul. Dacă ne pregătim dinainte, îi putem rezista, iar omul virtuos e cel care își ia toate precauțiile necesare. Asta în o interpretare. În altă interpretare, omul virtuos va ajunge chiar să se folosească de fortuna. Va merge alărtui de ea și nu împotriva ei.

La Cafeneaua filosofică de vineri seara (9 aprilie) vom discuta cu doi specialiști care au dat culturii românești un text care ne arată de ce Principele (și prin urmare tot ce am zis mai sus) a fost, pentru Machiavelli, doar un proiect provizoriu sau chiar doar o soluție de avarie (un răspuns ”la cald” la problema unei crize politice iminente). În Comentariile la prima decadă a lui Titus Livius, în schimb, Machiavelli preia și dezvoltă mai toate gândurile notate în grabă în Principele – până în punctul în care mai nimic nu mai rămâne din proiectul, provizoriu, al principatului. Totul pe fondul unei dezbateri mai generale despre folosul pe care îl putem trage de pe urma citirii anticilor. Machiavelii propune o citire anume, deopotrivă critică și mimetică, ce preia istoria Republicii Romane – așa cum e văzută de Titus Livius – drept cel mai bun model (deși nu perfect) după care ar trebui construită știința politicii.

Vineri seara vom aduce în discuție cel puțin două maniere de a ne ocupa de morală la Machiavelli. Conform unei interpretări pe care o putem considera standard, la Machiavelli nu e loc de prea multă morală. Necesitatea ne constrânge atât de mult încât nu putem spera decât la o serie de acțiuni practice, asemenea unui general pe câmpul de luptă care gândește doar în termeni de oportunități și ”tactici” de luptă (probabil mulți dintre noi l-am pune pe Machiavelli aici, la raftul cu ghiduri practice de supraviețuire).

Însă interpretările mai sofisticate, precum cea semnată Gabriel Purghel și Smaranda Bratu Elian, ne spun că există un ”ciclu” ar virtuții, și că virtú este de fapt un concept dintr-o rețea mai largă de concepte. Văzută drept capacitatea de a acționa ”bărbătesc” (într-o încercare de recuperare etimologică), virtú presupune tenacitatea de a duce o acțiune la bun sfârșit și, în mod interesant, nu e o capacitate intelectuală. Reflecția intelectuală este conectată de un alt concept, prudența, care presupune să identificăm momentul oportun (occasione) de a ne alia cu fortuna. Doar că individul nu poate ști niciodată când a atins virtutea, iar aici intră rolul istoricilor. Virtutea, în acest scenariu, poate fi identificată doar post factum, în personajele marilor conducători.

Dar probabil vineri vom vedea cât de multe și bogate pot fi interpretările la Machiavelli. O altă manieră de abordare ar putea vedea virtú și fortuna în opoziție. Între conducătorul ajuns la putere prin suișurile și coborâșurile sorții și cel ajuns acolo prin virtute e o diferență. Doar cel din urmă poate avea o domnie îndelungată și poate rezista ruletei întâmplării. O astfel de perspectivă[1] ar susține că virtú sporește în ciuda schimbărilor istorice (ce ne și limitează posibilitățile de acțiune) și nu datorită lor. Aceasta pentru că virtutea este o formă de guvernare (și auto-guvernare) a puținului ce ne rămâne după ce trece peste noi potopul fortunei. Mult mai aproape de stoici, acest Machiavelli își construiește statul pe teren arid, și nu roditor, pentru ca necesitatea să-l determine să-și sporească virtutea:

”Iar priceperea acestuia [a întemeietorului cetății] se vădește în două moduri: mai întâi în alegerea locului, apoi în orânduirea legilor. Și cum oamenii acționează fie din necesitate, fie din proprie alegere, iar priceperea, așa cum se poate observa, este mai mare acolo unde e mai puțină alegere, e de cugetat dacă n-ar fi mai bine pentru întemeierea unei cetăți să se aleagă locurile sterpe, pentru ca oamenii, neputând lenevi și fiind siliți să trudească, să fie mai uniți și, din pricina sărăciei locului, să aibă mai puține motive de discordie, așa cum se întâmplă la Ragusa și cu multe alte cetăți întemeiate în locuri similare” (Comentarii…, Cartea I, 58-59).

Despre toate acestea și multe altele conexe – limitările provenite din propriul temperament, citirea anticilor drept un ”laborator” de exersat gândirea politică, vocabularul medical al ”remediilor” și ”maladiilor” – vom discuta vineri, la cafeneaua filosofică. Cu Smaranda Bratu Elian și Gabriel Purghel. Discuție moderată de Dana Jalobeanu și Alexandru Liciu.

Trailer a i ci.

Bibliografie de pornire:

Niccolò Machiavelli, Comentarii la Prima decadă a lui Titus Livius, Traducere, note, glosar și indice de Gabriel Purghel, cronologie și control științific de Smaranda Bratu Elian, cu o prefață de Gian Mario Anselmi, Humanitas, 2019.
Niccolò Machiavelli, Principele, Humanitas, 2019.

[1] De pildă în Erica Benner, Machiavelli’s Ethics, ch. 4, ”Necessity and Virtue”, Princeton University Press, 2009;