Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică

Doina-Cristina Rusu

Prelungirea vieții, întinerirea, sau orice alte ‚anomalii’ ale timpului reprezintă subiecte cheie în literatura fantastică. Pentru cafeneaua filosofică de astăzi, mi-au venit in minte două exemple, Tinerețe fără de tinerețe si Les trois graces, ambele scrise de Eliade.

In prima nuvelă, un bărbat de 70 de ani este lovit de trăsnet si are arsuri pe 90% din corp. Nu doar ca nu moare, așa cum se întâmplă în astfel de situații, dar se trezește întinerit, astfel încât nimeni nu crede că poate avea mai mult de 30-32 de ani. În timpul recuperării, își recapătă mai întâi memoria, care ncepuse să îi joace feste înainte de accident. Apoi își aduce aminte de lucruri pe care nu le știuse niciodată prea bine – de exemplu, în tinerețe începuse să învețe chineză, dar nu stăpânise niciodată limba prea bine; acum citea fără probleme orice text, indiferent de dificultate. Se întâmplă la fel cu cărți pe care doar le răsfoise înainte de accident. În timp, era suficient să citească primele pagini ale unei cărți sau să audă primele cuvinte într-o conversație, ca să știe tot ce urmează.

Fără a intra în detaliile nuvelei – experimente cu electrocutări, bombe atomice și societăți secrete –, este remarcabil modul în care personajul principal vorbește despre sine ca fiind un ‚mutant’. Trăiește mai mult ca un refugiat și cu o identitate falsă, fiindcă altfel riscă să devină un cobai, nu poate arăta nici cine este, nici cât de multe știe. Relațiile cu cei din jurul lui sunt superficiale și pline de suspiciune din ambele părți. Își dă singur seama că omenirea va ajunge acolo unde el este deja în câteva sute de ani, și tot ce poate face este să scrie pentru generațiile acelea. Chiar și povestea de iubire, cu o femeie care trece printr-un eveniment asemănător – în urma unui fulger capătă memoria unei călugărițe indiene și stăpânește mai mule limbi orientale, unele dintre ele dispărute –, este distrusă de condiția lui. Alături de el, femeia îmbătrânește văzând cu ochii, îndată ce el pleacă redevine tânără.

Eliade pare să fi prevăzut dilemele transumanismului și dificultățile care apar atunci prețul prelungirii vieții (al apariției supraomului) este distrugerea unor popoare:

„Adevăratul sens al catastrofei nucleare nu poate fi decât acesta: mutaţia speciei umane, apariţia supraomului. Ştiu, războaiele atomice vor distruge popoare şi civilizaţii, şi vor reduce o parte a planetei la deşert. Dar acesta e preţul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul şi să forţăm mutaţia, adică apariţia unei specii infinit superioare omului de azi. Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în câteva ore sau câteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat până acum istoria. Ţinând seama de posibilităţile limitate ale omului postistoric, reconstrucţia unei civilizaţii planetare va putea fi realizată într-un timp record. Evident, vor supravieţui doar câteva milioane de indivizi. Dar ei vor reprezenta câteva milioane de supraoameni. De aceea utilizam expresia: eschatologia electricităţii; şi sfârşitul, şi salvarea omului vor fi dobândite prin electricitate.” (versiunea epub, pp. 192-194.)

Les Trois graces este povestea secretului tinereții veșnice. După moarte medicului care descoperise secretul, prietenul său din tinerețe află că acesta vindecase de cancer trei femei bătrâne, cu ajutorul unui ser necunoscut, care era și ‚fântâna tinereții’. Teoria medicului, cu aspect religios, era că pedeapsa izgonirii din Rai a fost ‚amnezia’ – corpul omenesc a uitat că fusese înzestrat cu funcția de regenerare a celulelor. Serul producea așadar „un fenomen de anamneză a instinctului teleologic prezent în orice microorganism.” Doar atunci când organismul se lupta cu moartea – în special cu cancerul –, era posibil ca instinctul de regenerare să fie reactivat:

„Bunăoară, doctorul Tătaru ar fi spus o dată, într-un grup de medici, că în Paradis Adam şi Eva erau regeneraţi periodic, aşadar întineriţi, prin neoplasm; că numai după ce-a intervenit păcatul originar, corpul omenesc a pierdut secretul regenerării periodice şi deci al tinereţii fără de bătrâneţe; iar de-atunci încoace, de câte ori, printr-o bruscă şi stranie anamneză, corpul încercă să repete procesul, proliferarea oarbă a neoplasmului produce tumoare malignă…” (versiunea epub, p. 42)

„Și revenea mereu la axioma lui: că Dumnezeu n-a abolit definitiv sistemul încifrat în structura corpului şi a vieţii omeneşti. Dar, spunea, acest sistem implică tinereţea şi viaţa infinit prelungită; o implică pentru simplul motiv că este un sistem de autoreglare, dar şi de autoregenerare… Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma.” (pp. 60-61)

Dar și în acest, ca și în cazul bărbatului întinerit de fulger, rezultatul este un mutant, un monstru. Tratamentul medicului este oprit la jumătate și efectele sunt devastatoare. Una dintre femei (singura despre care se știe ceva) trăiește ‚ca o floare’: vara este o femeie tânără, iarna redevine bătrână. Ceea ce ar putea părea minunat, este de fapt un blestem. În timpul verii trebuie să fugă si să se ascundă. Noua ei viață este de fapt un calvar, așa cum observă personajul principal, femeia trăiește jumătate de an pe pământ (iarna) și jumătate în iad (vara când este întinerită). Promisiunea paradisului creează de fapt existența iadului.