O clipă de reflecție și mister

Adrian Cetean

Pierre Hadot, „Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault”, ed. de Arnold I. Davidson, trad. în engleză de Michael Chase, Blackwell Publishing, 1995, ediția 1; fragmente din această lucrare au fost publicate prima dată în „Exercices spirituels et philosophie antique”, Paris, 1987.

Dacă există un autor din secolul trecut al cărei opere să fie o lectură necesară pentru oricine se preocupă de studiul anticilor, de la filosofie, literatură și chiar istoria ideilor, atunci acesta este, fără doar și poate, Pierre Hadot. În colecția sa de texte, adunate și îngrijite de Arnold I. Davidson, intitulată Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, Hadot ne prezintă o incursiune metodologică care face mai mult decât să ne ajute în interpretarea izvoarelor antice – aceasta ne indică adevăratele semnificații din spatele lor. Alături de o perspectivă indispensabilă și mult așteptată în domeniul cercetării academice, acesta ne dezvăluie latura profundă a zeitgeist-ului elenistic care curge pe tot parcursul antichității, și-a cărei influență culminează în toate erele care-l succedă. Cu toate acestea, cititorul contemporan îl poate găsi pe Pierre Hadot ca fiind subversiv în raport cu încercarea sa de-a disemina învățăturile anticilor. Acesta, precum ne arată și în ultimele pagini ale cărții sale, vorbește despre implauzibilitatea abordării unui stil de viață asemănător cu cel al anticilor, însă ține să ne atragă atenția cu privire la modernizarea acestuia: atunci când principiile filosofiei ca mod de viață sunt tratate superficial și sunt vizate doar acele instrumente care permit alinarea pe termen scurt a sinelui, acel sine nu face altceva decât să se înstrăineze, de fapt, de toate beneficiile reale pe care filosofia practicată riguros le poate oferi omului modern.

Prin urmare, teza principală a acestei cărți propune o schimbare de perspectivă a modului în care privim diseminarea filosofiei și practica ei în școlile antice. Ceea ce Hadot evidențiază în această incursiune este maniera în care, pentru antici, studiul filosofic inaugura mai mult decât o acumulare sporadică de informație; acest demers implica cu necesitate abordarea unui stil de viață aparte, o artă de a trăi care, prin punerea în act a învățăturilor filosofice, avea ca scop alinarea sinelui și modelarea acestuia în conformitate cu un ideal al înțelepciunii. Această simbioză, indică Hadot, se bazează pe practicarea așa-numitelor „exerciții spirituale”.

Ce este filosofia antică?

Este, totuși, necesar să stabilim mai întâi ce înțelege Hadot prin filosofia antică, ca mai apoi să putem oferi o încadrare teoretică potrivită acestor exerciții spirituale.

În mod intuitiv, filosofia antică are în componența sa atât discursul filosofic teoretic, cât și latura practică. Însă, trebuie să luăm în calcul faptul că, pentru antici, teoria filosofică nu se reducea la o prezentare pur sistematică a lumii, chiar dacă atunci când ne uităm la scrierile lui Aristotel am fi tentați să spunem că acesta e cazul. În schimb, aceste texte aveau rolul de a introduce individul în călătoria spre înțelepciune, oferindu-i mai degrabă instrucțiuni care delimitau anumite practici atunci când acesta era pus la încercare de scenariile sorții. În mod similar, chiar și explicarea fizică a lumii avea ca scop integrarea individului în ceea ce stoicii numeau „conștiința universală”. Mai exact: filosofului i se cerea accederea spirituală și corporală în totalitatea cosmosului, iar acest lucru putea fi realizat numai prin raportarea sinelui la universalitate. Astfel de exemple, pe care chiar Hadot le propune, pot fi regăsite la Marcus Aurelius:

„Tu poți să înlături multe probleme fără rost dintre cele care te tulbură, de vreme ce acestea depind de părerea ta, și astfel îți vei pune la dispoziție un spațiu întins. Poți cuprinde cu mintea întreaga lume, poți contempla timpul etern și poți concepe rapida schimbare a fiecărui lucru în parte, pentru a vedea cât este de scurt timpul de la naștere până la dezagregarea în elemente și, de asemenea, cât este de infinit după dezagregare”.[1]

Precum și la Seneca:

„Reprezintă-ți imensitatea adâncimii timpului și cuprinde cu mintea totalitatea lui; compară apoi cu acest necuprins ce numim o viață de om: vei vedea cât de puțin este ceea ce dorim, ceea ce prelungim”.[2]

În ambele exemple, putem observa exercițiul stoic prin care se încearcă, în mod imaginativ, îmbrățișarea totală a universului; este necesar ca într-un astfel de exercițiu să putem observa lumea „de sus”, dintr-o perspectivă universală, precum un zeu, și să cântărim omul, preocupările sale și lucrurile care-l înconjoară la justa lor valoare.

În ceea ce privește practicarea filosofiei – punerea gândului în act – știm foarte bine că aceasta prevala în antichitate. Motivul pentru care considerăm figuri precum Socrate, Diogene din Sinop, Zeno din Kition sau Epictet ca fiind filosofi sau chiar înțelepți, se datorează modului în care aceștia și-au trăit viața, și nicidecum scrierilor pe care le-au lăsat, căci majoritatea din cei enumerați n-au scris nimic. Chiar dacă, precum și-n cazul lui Zeno, știm că a scris, doar că aceste scrieri nu au supraviețuit, faptul că învățăturile lui și-au lăsat amprenta asupra discipolilor săi ne demonstrează faptul că influența acestuia consta în exemplificarea vie a dogmei filosofice pe care o urma. Așadar, aceste dogme nu făceau altceva decât să prezinte ideea și scopul de bază al filosofiei antice:

„ [O] invitație pentru fiecare ființă umană de a se transforma. Filosofia este o convertire, o transformare a modului de a fi și de-a trăi – o căutare a înțelepciunii.”[3]

Exerciții spirituale

În partea a II-a a cărții, Hadot ne explică atât ceea ce înseamnă aceste exerciții spirituale, cât și motivul pentru care a ales această terminologie. După cum am observat la Marcus Aurelius și Seneca în citatele de mai sus, aceste exerciții spirituale au ca scop alinarea suferințelor care mistuie omul, precum și refacerea sinelui în acord cu urmărirea cât mai vigilentă a înțelepciunii. Multe din aceste exerciții practicate atât de maeștrii, cât și de discipoli, implicau scrisul, lectura și dialogul, dar nu se opreau aici.

Motivul pentru care Hadot insistă asupra folosirii termenului „spiritual” își găsește explicația tocmai în practicile care țin de implicarea concomitentă a minții, trupului și spiritului, practici care constau în meditație, exerciții de abstinență, de autocontrol emoțional și introspecție, precum și memorarea principiilor esențiale școlii filosofice de care aparțineau. Toate aceste exerciții spirituale implicau în întregime psihismul individului (acea accedere transcendentă către obiectivitatea Întregului) și acționau ca o terapie (sau chiar medicină) a sufletului; aveau puterea de a ne schimba percepția despre lume prin divulgarea ei așa cum este, și nu cum o interceptăm. În timp ce fiecare școală filosofică încerca să delimiteze în felul ei specific acești pași necesari pentru a atinge înțelepciunea, finalmente, toate aveau același obiectiv:

„Așadar, toate exercițiile spirituale sunt, în principiu, o întoarcere la sine, în care sinele este eliberat de starea de alienare în care a fost cufundat de griji, pasiuni și dorințe. „Sinele” eliberat în acest fel nu mai este doar individualitatea noastră egoistă, pasională: este persoana noastră morală, deschisă universalității și obiectivității, participând astfel în natura sau gândirea universală”.[4]

Astfel, putem observa strânsa legătură dintre corpusul teoretic și practicarea acestuia în viața de zi cu zi; iar tocmai în această legătură îl regăsim pe Hadot. Pentru acesta, filosofia, chiar dacă are un substrat dihotomic, este – în forma sa pură – o joncțiune care nu poate exista în armonie dacă stă ascunsă sub o catedră sau se află neprotejată (teoretic) în tumultul mulțimii. Motivul pentru aceasta nu are de-a face cu metodologia filosofică modernă (căci într-un sens, aceasta funcționează, chiar dacă prin căi diferite de cele propuse inițial), ci, mai degrabă, Hadot ne sfătuiește ca atunci când ne îndeletnicim cu filosofia, să nu omitem un aspect esențial: obiectivul e înțelepciunea, învățată și trăită, ca-n tot acest timp să putem fi onești cu noi înșine și cei din jur:

„Filosofia antică a propus omenirii o artă de-a trăi. În contrast, filosofia modernă se înfățișează mai presus de toate ca edificiul unui jargon tehnic rezervat pentru specialiști”.[5] 

Este drept că acesta, spre finalul cărții, atinge un punct care reflectă viziunea sa asupra importanței exercițiilor spirituale în lumea din vecinătatea noastră. În timp ce vremurile pe care le trăim acum nu mai facilitează emergența unui înțelept în termeni antici, putem totuși spune că virtutea este încă esențială în societatea noastră. Cu toate acestea, suntem reduși la niște exerciții cu precădere etice, moralizatoare mai degrabă din necesitatea unei conduite decât din imanența judecății noastre raționale, în ton cu „rațiunea universală”. Iar ruptura este clară. Ne lipsește cu desăvârșire acea fărâmă de „mister” care instigă sufletul la umanizare.

„Pentru a trăi, omenirea trebuie să „umanizeze” lumea; cu alte cuvinte, o transformă, prin acțiune, precum și prin percepția sa, într-un ansamblu de „lucruri” utile vieții. Astfel, fabricăm obiectele propriei griji, certurile, ritualurile sociale și valorile convenționale. Așa este lumea noastră; nu mai vedem lumea așa cum este ea”.[6]

Totuși, există cineva care reușește să iasă din tipare, și-anume: artistul. Aici Hadot se referă cu precădere la pictori și poeți; fiecare are darul de-a reproduce, printr-o viziune artistică care incorporează atât trecutul, cât și viitorul unei clipe – veșnicia acelui moment. Astfel, artistul reușește să se detașeze de percepția subiectivă și limitată despre lume, obiectivul muncii lui fiind să dezbrace lumea și s-o prezinte-n nud publicului: în toată fragilitatea, eternitatea și splendoarea sa. Precum maestrul, acesta ne permite să tragem cu ochiul la „miracolul percepției în sine, care ne deschide lumea”[7], căci este printre singurii căruia accesul la lume în forma sa pură, nu-i este restricționat.

Însă, cum moartea este ultimul pas spre înțelepciune, atât artistul, cât și maestrul se află în aceeași barcă cu noi. Chiar dacă natura omului e în sine un obstacol pentru om, iar dificultatea dintre ere depinde de nuanțe mai mult decât de subiect, ceea ce Pierre Hadot ne transmite în încheierea acestei cărți culminează într-o reflecție asupra cuvintelor pe care Spinoza încerca să ni le comunice la finalul Eticii:

„Și dacă se pare că drumul care duce spre această liniște, este greu, totuși el poate fi găsit. Și într-adevăr el trebuie să fie greu, fiindcă se găsește atât de rar. Căci dacă calea mântuirii ar fi ușoară și fiecare ar putea-o găsi numai cu puțină muncă, cum se face că ea este neglijată aproape de toți? Dar tot ce este sublim este tot atât de greu pe cât este de rar”.[8]

În concluzie, ceea ce Hadot ne transmite subtil în această carte este că, artificialitatea cu care tratăm viața de zi cu zi ne predispune la un risc imens de a claca. Faptul că suntem ancorați material în treburile lumești nu reprezintă acel exercițiu prin care putem înțelege viața și timpul în adevăratul lor sens. Tocmai pentru că nu gândim Totalitatea ca o sumă a ceea ce suntem atât noi, cât și întregul univers, ne expunem treptat tulburărilor interne care macină mai mult decât oricând societatea din zilele noastre. Suntem de cele mai multe ori distrași de la profunzimea lumii care ne înconjoară, ba chiar distrași de la propriul sine, iar dacă Pierre Hadot ne arată că figuri precum înțeleptul și artistul sunt încă un exemplu tangibil pe care-l putem urmări, cheia spre cunoaștere și adevăr nu le aparține doar lor.

Trebuie doar să ne găsim un loc în agendă și pentru acest demers.

Bibliografie

1. Aurelius, Marcus, Gânduri către sine însuși, Humanitas, București, 2020.
2. Hadot, Pierre, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, Blackwell Publishing, 1995.
3. Seneca, Scrisori către Luciliu, Humanitas, București, 2020.
4. Spinoza, Baruch, Etica, Editura Seneca, București, 2017.

---

[1] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Humanitas, București, 2020, pp. 135–136.

[2] Seneca, Scrisori către Luciliu, Humanitas, București, 2020, p. 417.

[3] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, Blackwell Publishing, 1995, p. 275.

[4] Ibidem, p. 103.

[5] Ibidem, p. 272.

[6] Ibidem, p. 258.

[7] Ibidem, p. 256.

[8] Baruch Spinoza, Etica, Editura Seneca, București, 2017, p. 223.