Putem trăi fără emoții? Perspectiva stoică adusă în prezent

Auzim deseori în jurul nostru că, deși societatea noastră cunoaște un progres tehnologic și economic, noi, oamenii, tindem să fim mai puțin fericiți ca înainte. Progresul pare să aibă ca efect secundar o încărcare emoțională tot mai presantă și tot mai greu de dus. De aici ceea ce vedeți și voi: popularitatea în creștere a celor mai diverse terapii de gestionare a emoțiilor. Inclusiv a stoicismului.

Partea irațională a Revoluției științifice

Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.

E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie

Doru Căstăian Indiferent că sunteți mai tineri sau mai în vârstă, cu siguranță nu ați avut ocazia să studiați în școală în mod corect ansamblul de idei cunoscut îndeobște sub numele de evoluționism. Nu există o teorie unitară a evoluției. Cadrul evoluționist este astăzi un câmp viu și polemic, ca mai toate domeniile științei veritabile. … Continue reading E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie

Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică

Doina-Cristina Rusu Prelungirea vieții, întinerirea, sau orice alte ‚anomalii’ ale timpului reprezintă subiecte cheie în literatura fantastică. Pentru cafeneaua filosofică de astăzi, mi-au venit in minte două exemple, Tinerețe fără de tinerețe si Les trois graces, ambele scrise de Eliade. In prima nuvelă, un bărbat de 70 de ani este lovit de trăsnet si are … Continue reading Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică

Teorii ale vieții și morții în Renaștere

Niciun episod din viața omului nu a creat atât de multe mituri si ritualuri precum moartea. Oamenii au creat diverse forme prin care să sugereze că moartea nu este un sfârșit definitiv. Fie prin zei nemuritori, fie prin imaginea unei vieți eterne după moarte, nemurirea a fost mereu un ideal, un vis, o speranță, și moartea o trecere spre dincolo. Dar poate ca urmare a incertitudinii că dincolo există cu adevărat, sau doar din dorința de petrece mai mult timp aici, prelungirea vieții a ocupat mai mereu un rol important. Într-un fel, se poate spune că medicina însăși are ca scop prelungirea vieții, chiar dacă acest aspect pare secundar: oamenii au învățat să vindece boli care altfel ar fi ucis, sau măcar să le amelioreze și să țină sub observație pentru o perioadă de timp și au înțeles că o viață sănătoasă este mai lungă.

Traducerea: artă sau spectacol?

Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).

Origen: un om în plus

În scurta prezentare a lui Origen (a omului, despre care nu știm atît cît am dori, și a operei, despre care știm mai puțin decît am fi putut dacă scrierile sale ar fi fost tratate cu o mai bună înțelegere a valorii lor patrimoniale), voi accentua cea ce mi se pare o evidență, anume că tocmai cel care a articulat decisiv sistematica/dogmatica teologică, pedagogia catehetică, filologia scripturală și exegeza biblică, a sfîrșit prin a ocupa o poziție neobișnuită în memoria europeană. Origen este acel om indispensabil dar în plus; nu tocmai indezirabil dar amintit mereu cu o anumită perplexitate. Deși în toate disciplinele fundate sau articulate de el Origen se cuvine tratat drept o somitate, el a sfîrșit ca neînregimentat și, foarte probabil, neînregimentabil.

Impostură și tratament

Etimologic, impostura e mai curînd o poziție decît o activitate: înseamnă a ocupa locul cuvenit altuia, a trece drept altcineva. Într-o taxonomie a excrocheriei, impostorul are o statură diferită de șarlatan sau de trișor. Șarlatanul este cineva care te înșală cu cuvintele, cineva care „te face din vorbe” – o provocare pentru care există soluție: o atenție trează și un simț critic alert. Alături, trișorul este cineva care încalcă regulile jocului, cineva care îi păcălește pe ceilalți – iar aici, din nou avem un răspuns: facem regulile mai strice și angajăm un arbitru. Impostorul însă are un avantaj, el are deja un loc; el nu pledează și nu joacă, el este deja prezent în geometria discuției.

Impostura și ipocrizia

Fie-mi îngăduit să încep cu o constatare antropologică: nu toţi (şi probabil nu majoritatea) oamenilor care fac lucruri inavuabile sunt “ticăloşi” de la natură. Cred că cei mai mulţi se dedau la practici imorale (şi – uneori – ilegale) pur şi simplu pentru că se poate, pentru că nimeni (persoană sau instituţie) nu sancţionează abaterea de la norma corectitudinii. Cumulate, lucrurile aflate la limita bunului simţ ajung să-şi genereze propriile lor norme. Şi, astfel, ne trezim cu “filiere” în care un anumit tip de impostură tinde să se formalizeze.