Ce ne face excepționali?

Florin Cherman

Andrei Cornea, Excepția: o încercare de antropologie filozofică, București, Humanitas, 2021 

Trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit iremediabil de această carte din primele ei pagini (sentiment care s-a cristalizat definitiv la pagina a 15-a), și simt că m-aș sufoca dacă nu aș vorbi despre ea, chiar dacă știu că inevitabil îi voi strivi corola de minuni, îndesând-o în forma unei recenzii. Citind această carte i-am conturat în minte o hartă, și aș spune că e compusă din câteva părți: cea de-a doua este despre om; a treia – despre libertate; a patra – despre viață; iar acestea trei sunt introduse de prima parte, cea care stabilește conceptul ce le reunește și le explică pe celelalte trei – ideea de excepție. Cum ajunge autorul la acest concept? 

Punctul de plecare al eseului este o analiză a mecanismului rușinii. Ideea autorului este că rușinea funcționează conform modelului comparației: a individului sau a grupului cărui el aparține (stat, națiune, rasă) cu o categorie mai mare, în care se încadrează, și pornind de la care i se dă regula și legea. Sentimentul rușinii astfel se naște din conștientizarea faptului de a fi altfel decât acea categorie. Adică, de a fi o excepție. Părțile următoare ale eseului argumentează natura de excepție a omului, a libertății și a vieții. 

Așa cum sugerează subtitlul „o încercare de antropologie filosofică” – conținutul cărții se înfățișează drept o filosofare pe marginea ființei omului și a celor mai proprii aspecte ale ei: viața, libertatea. Această încercare de antropologie este cu atât mai interesantă cu cât, privită în contextul filosofiei despre om, nu este una nouă. Suntem familiari cu diverse definiții asupra nouă înșine. Ca să menționez doar câteva, l-aș aminti pe Aristotel, cu definițiile clasice: animal care posedă rațiune (logos) (Etica Nicomahică, 1098a) sau viețuitor politic (Politica, 1253a). Sau ca să amintesc ceva mai recent: Hegel care se referea la om prin termenul Conștiință, sau Heidegger, care identifică omul drept Dasein, drept ființă prezentă aici, ființă într-o lume. Acesta este contextul în care citesc în acest eseu descrierea omului drept excepție. Caracterul excepțional aici nu se referă la vreo particularitate, sau vreun accident al omului, dacă ar fi să mă exprim în jargonul aristotelic, precum ar fi talentele sau abilitățile unui individ, ci vizează esența sa, altfel spus – ființa lui. Întreaga existență a omului este excepție. În primul rând, omul este o excepție în raport cu umanitatea din sine, cu cel mai bun ce el poate fi; apoi libertatea de care el se bucură este o excepție în raport cu istoria diverselor forme de sclavie; iar viața – o excepție în imensul univers în care se pare că predomină ne-viul.  

Totuși, cel mai fascinant în această carte este instrumentarul teoretic pe care îl oferă. Construcția conceptuală a acestei cărți o face nu doar o lectură plăcută, cursivă, ci și una utilă, oferind niște instrumente ce se pot aplica la diverse probleme.  

Analizând termenii de „excepție minoritară”, „excepție majoritare”, „regulă minoritară” și „regulă majoritară”, autorul creează câteva concepte cu ajutorul cărora nu numai dezvoltă acele trei părți ale antropologiei sale, dar și răspunde la întrebarea de început: Cum este posibilă rușinea de a fi om?

Așadar, autorul discută despre „regula-corectitudine”, care cere „a te supune regulii sau normei generale”; acest tip de reguli fiind caracteristice sistemelor juridice „pozitive” (p. 20). Sunt legile pe care le citim în coduri juridice. Alta este „regula-rectitudine” care „marchează idealul, limita asimptotică sau orizontul practic de neatins al tuturor liniilor fizice doar mai mult sau mai puțin drepte, căci în natură nu există linii absolut drepte; ea este totdeauna etalonul sau canonul” (p. 21). Acestor două tipuri de reguli li se asociază două concepte ale dreptății: „dreptatea de dreapta” – care „se raportează la regula-corectitudine și ea nu e decât prescrierea concretă a regulii respective” (p. 42); și „dreptatea dreaptă” – „un ideal al binelui”, „e coextensivă cu regula-rectitudine (…) ea indică limita spre care tind toate direcțiunile noastre morale și față de care aproape toți suntem în excepție” (p. 43). Iar acestor tipuri de reguli și concepte ale dreptății li se asociază tipologii umane, la descoperirea cărora, dacă îmi este permis, l-aș invita pe cititor, garantându-i ca această lectură îi va provoca o mare bucurie. Împreună cu cele menționate, cititorul va descoperi și acea opțiune existențială, acea filosofie de viață care se poate învăța din această carte, altfel spus, despre cum omul etic bricolează între aceste dreptăți și cum comunică el, asemenea lui Socrate din Criton, cu aceste reguli,  

Aș vrea să închei acest text cu o relatare. Am fost recent spectator al unei dezbateri pe subiectul: „Care este starea naturală a omului: pacea sau războiul?”, o dezbatere  pe o temă clasică, dar atât de actuală. O echipă susținea pacea, cealaltă – războiul, ca fiind starea naturală a omului. În mod evident, unul dintre cele mai puternice argumente ale apărătorilor celei de-a doua opțiuni a fost istoria sângeroasă și regretabil de plină, până la supra saturație, de războaie și conflicte de orice fel, din care se deduce de obicei natura războinică a omului. Pe de cealaltă parte un argument greu de combătut este acela că războaiele în general se duc pentru pace, chiar dacă această „pace” este atât de diferit înțeleasă. Iar eu, deși încercam să fiu atent la dezbatere mă gândeam în sinea mea că această carte, despre care discut aici, ar putea dacă nu soluționa această dispută, atunci măcar oferi un cadru nou în care ea poate fi discutată. Ea oferă termenii necesari care o detensionează. Pentru că pacea ar fi aici regula-rectitudine – idealul spre care tindem, și la care ajungem atât de greu și atât de rar, și la care uneori și regretabil trebuie să renunțăm. Dar totuși anume ea ar reprezenta Regula, și „Dreptatea cea dreaptă”, și starea naturală a omului. De cealaltă parte ar rămâne războiul care, în raport cu regula-minoritară (pacea), ar reprezenta excepția-majoritară: acele multe cazuri care nu sunt decât excepții în raport cu o singură stare infinit mai dezirabilă și preferabilă.

Desigur și excepția-majoritară (războiul) poate fi privită ca Regulă, însă asupra unor astfel de confuzii, și nu numai, ne atenționează autorul de-a lungul paginilor acestui absolut fascinant eseu: Excepția: o încercare de antropologie filozofică.