Mihail Radu Solcan – o revelație

Liviu Ornea

Acum aproape șapte ani, pe 11 februarie 2013, murea Mihail Radu Solcan – filosof, profesor al Universității din București. Abia împlinise cincizeci și nouă de ani. Cei care l-au cunoscut îi apreciau erudiția, inteligența, întinderea domeniilor de interes. Dar, în afara cercului (strîmt, firește) al colegilor și specialiștilor, puțini au auzit despre el. Cartea Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 (Editura Art, 2019), îi face, chiar tardiv, dreptate, dezvăluind un intelectual de cea mai bună calitate, unul cum puțini are cultura română.

Solcan a fost unul dintre rarii cărturari umaniști de la noi care s-a interesat și a devenit chiar expert în anumite zone care țin de computer. Era un pasionat dezvoltator al Latex-ului (se subînțelege că era și militant pentru open source), de exemplu. Nimic de mirare deci că a ținut un jurnal electronic, pe calculator. Din miile de pagini care corespund fișierelor lui, Mircea Flonta și Constantiv Vică au selectat și editat această carte formidabilă. Tot ei au semnat și un excelent studiu introductiv în care din spatele informației răzbat prietenia, emoția. Continue reading Mihail Radu Solcan – o revelație

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Sic semper tyrannis

Iovan Drehe

Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.

Continue reading Sic semper tyrannis

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Iovan Drehe

Socrate (470 – 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.

Marcello_Bacciarelli_-_Alcibiades_Being_Taught_by_Socrates,_1776-77_crop

Continue reading Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Iovan Drehe

quintGrecii din vechime ştiau foarte bine cum să facă lucruri cu vorbe. Aveau la dispoziţie şi profesori pentru aşa ceva. Comportamentul politic grecesc, cel puţin la nivel de argumente, se presupune a fi fost determinat într-o proporţie simţitoare (mai ales pentru istoricii filosofiei mai nostalgici) de o clasă de dascăli plătiţi, care-i învăţau pe doritori cum să-şi apere sau să-şi ascundă (măcar o parte dintre) punctele de vedere mai mult sau mai puțin oneste, interesele sau scopurile. Aceşti profesori au fost numiți colectiv sofişti. Iar Platon, cel căruia sofiștii îi datorează imaginea negativă întru posteritate, a fost cel care, prin intermediul personajului Protagoras, în dialogul omonim, expune concis cele promise de aceștia celor care apelau la ei pentru dresaj politic: „învăţătura pe care o predau eu, este priceperea în cele gospodăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări casa în chipul cel mai desăvârşit, şi priceperea în treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face faţă şi cu fapta şi cu cuvântul în cele mai bune condiţii” (Protagoras, 319a, trad. Şerban Mironescu). De cele mai multe ori sofiștii erau itineranţi, ajungând în alte cetăţi cu ocazia unor misiuni diplomatice, fiind astfel străini meteci față de cei pe care îi învăţau. Acest fapt îi excludea de la participarea directă la viaţa politică în cetăţile pe care le vizitau. Unii dintre ei percepeau şi taxe, iar plățile erau nu de puţine ori destul de ridicate. În consecinţă, aristocraţia îşi putea permite accesul la aceste lecţii speciale, care aduceau cu sine o îndemânare deliberativă mai ridicată în context juridic sau politic local. Prodicos oferea, de exemplu, lecţii de cincizeci de drahme, dar şi lecţii mai ieftine, de o drahmă, pe care şi le putea permite chiar şi un Socrate care ajungea pe acolo din curiozitate sau plictiseală (Cratylos 384b). Cu alte cuvinte, sofiştii nu ofereau doar cursuri consistente, poate echivalente mutatis mutandis celor universitare actuale, ci şi corespondentele antice ale unor fenomene paideice de tip crash-course, training sau team-building. Aceste învăţături ale lor au înrâurit climatul politic al cetăţilor prin care au trecut, insuflându-le anumite standarde de persuasiune, determinând astfel desfăşurarea şi durata atât a deliberărilor sau proceselor, cât şi a discuţiilor din viaţa privată. Astfel, au pus la dispoziţia politicienilor, dacă nu scopuri, atunci în mod sigur instrumente prin care să-şi realizeze scopurile. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt ceea ce se poate considera, oarecum, a fi activitatea politică a celor mai recunoscuţi patru sofişti, Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Gorgias din Leontinoi şi Hippias din Elis, ea aparţinând mai degrabă de ceea ce se poartă astăzi numele de politică externă.

Continue reading Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Matematica: creație sau descoperire?

Liviu Ornea

În recenta sa conferință de la Ateneu, Jim Baggott, fizician de formație, după ce și-a prezentat cartea Origini (Humanitas, 2018), a spus, răspunzînd unei întrebări a lui Vlad Zografi, că matematica nu e altceva decît o creație a minții umane, un instrument cu care operează știința. E o afirmație tare, cu care sînt de acord mulți practicieni ai științelor naturii și unii matematicieni deopotrivă (János Bolyai, de pildă, cînd, după ce s-a convins de corectitudinea construcție sale pentru geometria neeclidiană, ar fi spus: „Din nimic am creat o lume”). Continue reading Matematica: creație sau descoperire?

Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Dosso_Dossi_026Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Continue reading Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Iovan Drehe

 

1121d796ee13eb3b6bfdd247f40a0db6Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.

Continue reading Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese