Alexandra Postolache
Richard Sorabji, Emotions and the Peace of Mind. From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2002
Auzim deseori în jurul nostru că, deși societatea noastră cunoaște un progres tehnologic și economic, noi, oamenii, tindem să fim mai puțin fericiți ca înainte. Progresul pare să aibă ca efect secundar o încărcare emoțională tot mai presantă și tot mai greu de dus. De aici ceea ce vedeți și voi: popularitatea în creștere a celor mai diverse terapii de gestionare a emoțiilor.
Poate de accea m-am oprit asupra acestei cărți. Deși scrisă de un reputat clasicist, Emotion and the Peace of Mind se poate citi ca un răspuns la dilema de mai sus. Astfel că aș recomanda această carte oricui se întreabă unde au dispărut pacea și liniștea și cum le-am putea, eventual, recâștiga. Gândindu-ne și la Socrate, care ne îndemna să ne cunoaștem pe noi înșine, continuând cu stoicii, care considerau esențială partea cognitivă a emoțiilor – ce sunt și de unde provin emoțiile – prin această carte, Richard Sorabji face un parcurs al emoțiilor din Antichitate până în prezent, de la teorie și până la exercițiile practice, arătându-ne cât de vechi sunt de fapt aceste terapii cognitive.
Dar ce sunt emoțiile?
Vom găsi multe elemente în comun între terapia cognitivă modernă și cea stoică. Stoicismul a fost, cu siguranță, o întreagă filosofie și terapia emoțiilor doar o mică parte din această filosofie. Însă stoicul Chrysippus (280-206 î.Hr) a fost cel care a dezvoltat perspectiva stoică legată de ce sunt emoțiile. Din perspectiva lui, o emoție e formată din două momente de judecată. În primul rând, perspectiva că într-o situație dată există bine sau rău și, în al doilea rând, perspectiva că este potrivit să reacționăm în anumite moduri față de acea situație[1]. Aceasta este abordarea cognitivă a emoțiilor din perspectiva stoică. De asmenea, Seneca este cel care în nenumărate rânduri susține că însușirea unor exerciții terapeutice, fără a cunoaște teoria filosofică a emoțiilor, nu este cu adevărat utilă. Ideea că am putea extrage și aplica exercițiile fără a cunoaște teoria poate avea o paralelă și în abordarea vestică a practicii yoga. Ne place să practicăm diferite asane, dar nu avem curiozitatea sau răbdarea să citim despre semnificația lor și filosofia ce le susțin. Asemănător, în ceea ce privește stoicismul, ar fi greșit să credem că exercițiile practice și analiza filosofică sunt părți separate. Richard Sorabji le prezintă în această carte ca pe o căsătorie, o uniune între două elemente.
Filosofii antici nu doar au pus în discuție doar natura emoțiilor, ci și valoarea lor. Una dintre cele mai mari dezbateri între școli a fost cea între poziția lui Aristotel prin care acesta considera că majoritatea emoțiilor sunt utile dacă sunt prezente cu moderație, însă provocarea cu adevărat mare este ca un om să fie capabil să le modereze.
Pe de altă parte, a fost școala stoică care susține că cele mai multe emoții sunt dăunătoare și ar trebui să fie eliminate. Cu toate că o altă rețetă contemporană pare a fi moderația, în tot ceea ce face un om, dacă stăm să ne gândim mai bine este cu adevărat dificil să ne moderăm sau să ne controlăm emoțiile. De aceea stoicii propuneau ca după ce ne înțelegem emoțiile, să apelăm la anumite exerciții spirituale practice. Dacă de exemplu ne identificăm ca fiind anxioși, exercițiul de a trăi în prezent ne poate elimina total anxietatea față de ziua de mâine sau de viitor. Sau dacă orice lucru mic ne îngrijorează, exercițiul de a trăi în comuniune cu natura, fiind conștienți de măreția ei, sau exercițiul de a privi lumea de sus, ne aduc o liniște profundă și ne elimină grijile cotidiene, care par brusc atât de mărunte.
Până să aflăm de ce stoicii credeau mai degrabă în eliberarea totală de emoții, în începutul cărții vom găsi o selecție de patru emoții, cele mai cuprinzătoare, sub care pot fi incluse multe altele. Acestea patru sunt: stresul sau anxietatea severă, plăcerea, frica și apetitul. Stoicii au ajuns la aceste patru emoții luând în considerare o pereche de emoții ce face referire la prezent (stresul și plăcerea) și una la viitor (frica și apetitul). O altă clasificare a emoțiilor ar putea fi făcută după faptul că una pare să facă referire la emoții pozitive, bune (plăcerea și apetitul), iar cealaltă pereche la emoții negative, dăunătoare (stresul și frica)[2].
Emoția și judecata
Însă ce au în comun toate aceste emoții, sunt, așa cum am menționat și mai sus, cele două momente în care intervin procese cognitive. Primul este judecata de valoare: în care ajungem să vedem o emoție ca bună sau rea. Al doilea este judecata care propune o acțiune de răspuns, o soluție. Stresul rezultă în urma judecății că ni se întâmplă ceva rău și, deci, că anxientatea este un răspuns potrivit. Plăcerea este o interpretare că ceva bun se întâmplă și că este normal să simțim entuziasm. Frica este judecata că ceva rău este iminent și că trebuie neapărat evitat. Dorința este văzută ca o emoție bună și reacția este cea de posesie sau achiziție.
Dar la ce ajută toate acestea? Sorabji ne arată cum stoicii corectează eroarea filosofică conținută în pasajul de mai sus. Căci procesele cognitive sunt de multe feluri. Iar stoicii țineau să facă dferența între opinii și judecăți. Judecata implică un pas mental în plus și anume acordul pe care mintea îl dă opiniei formate pe datele primite de la simțuri. Pentru aceasta, mintea examinează opinia (care, așa cum știm, este mereu colorată emoțional). Acest exercițiu se numește, la stoici, examinarea și evaluarea aparențelor. Exersând, ne vom da seama și de ce este nevoie să eliminăm emoțiile: fiindcă acestea au un prim cuvânt de spus în cazul opiniilor și de multe ori ne pot opri să ajungem la momentul judecății. Astfel, în perspectiva lui Chrysippus, emoțiile nu doar că iau formă cognitivă, ci duc, mereu, la judecăți false[3]. De aceea, oamenii care nu au acest antrenament emoțional, cad în stâpânirea emoțiilor. Și nu-și dau seama că avem puerea de a ne folosi mintea pentru a accepta sau respinge o stare emoțională. Prin exercițiul stoic al distincției dintre aparență și acceptare.
Am mai fi umani dacă nu am mai avea emoții?
Mergând mai departe cu lectura noastră, în capitolul 13, Richard Sorabji ne va oferi răspunsul la câteva întrebări pe care sunt sigură că cei mai mulți dintre noi ni le punem când ascultăm sau citim o astfel de dezbatere pe tema emoțiilor.
O primă întrebare foarte relevantă, la care parțial am răspuns mai sus, ar fi de ce am vrea să eliminăm emoțiile? Iar răspunsul autorului este unul foarte simplu: pentru a obține liniște și demnitate. Și nu ne dorim noi toți oare să avem liniște? Indiferent dacă suntem în tabăra celor care cred în experimentarea emoțiilor cu moderație sau a celor care cred în eradicarea lor, ambele filosofii au ceva în comun și anume o oarecare formă de liniște pe care o căutăm. Seneca o numea în latină tranquillitas, iar Epicur o numea ataraxia, ceea ce înseamnă o pace netulburată de nicio emoție. Astfel, principalul lucru care se poate reproșa emoțiilor este că ne răpesc liniștea. Acest lucru este cu atât mai bine subliniat de Cicero care reproduce traducerea în greacă a termenului emoție, pathos, în perturbatio, ceea ce se poate traduce ca o stare de confuzie sau tulburare a minții.
Sigur, altcineva s-ar putea întreba de ce nu păstrăm doar emoțiile pozitive? O întrebare și mai bună ca cea de sus, iar răspunsul găsit în această carte este, din nou, foarte simplu: fiindcă emoțiile negative și emoțiile pozitive merg mână în mână. Nu poți merge ca la supermarket și alege foarte conștient și responsabil doar alimentele sănătoase. În cazul emoțiilor, nu poți spera la plăcerea de a obține un anumit lucru fără a simți anxietatea că e posibil să nu se întâmple sau depresia când acel lucru nu se va fi întâmplat așa cum îți doreai, entuziasmul în momentul în care se întâmplă un eveniment, urmat de frica că oricând ai putea să pierzi ce ai, ce poate fi completată chiar de gelozie sau furie. Un exemplu banal din sezonul de vară poate fi chiar planificarea vacanței. Recent, aproape de fiecare dată când un coleg povestea că se apropie concediul menționa că era atât entuziasmat, dar și stresat fiindcă mai are atât de multe lucruri de terminat, task-uri, cumpărături, curățenie, organizarea ultimelor detalii. Desigur, acesta e un exemplu care poate părea neimportant, dar generează un flux de emoții descris mai sus. Așadar, putem afirma că emoțiile vin la pachet, cele bune cu cele rele.
Lista obiecțiilor se poate încheia cu o întrebare care din nou poate trezi nenumărate dispute: am mai fi umani dacă nu am mai avea emoții? Mulți ar putea susține că fără emoții, pozitive sau negative, nu am mai simți, nu am mai trăi, nu am mai fi umani. Și bineînțeles că tindem într-o oarecare măsură să rezonăm cu acest lucru. Însă, Aristotel a fost cel care s-a întrebat dacă este greșit ca noi oamenii, având acest caracter uman, să tindem către o viață divină sau o formă de contemplare intelectuală, spunând că intelectul nostru este de fapt ceea ce ne reprezintă și cu care ar trebui să ne identificăm. Glumind, unii filosofi au spus că pentru a atinge o viață divină, mai întâi trebuie să fim umani. Sau, mai serios spus, apatheia, sau eliberarea de emoții poate fi văzută ca un ideal pentru o viață viitoare și nu pentru cea prezentă.
Raportarea față de trecut, prezent și viitor
Un alt exercitiu stoic în abordarea emoțiilor este raportarea la momentul prezent. Sau, mai exact, raportarea noastră la trecut, prezent și viitor. Iar exercițiul de a trăi cu adevărat în prezent conduce foarte ușor la eradicarea multor emoții. Mergând către o viziune mai largă a vieții, găsim în carte o mențiune inedită a lui Lucrețiu care precizează că nu ar trebui să suferim de demonii de după moarte mai mult decât suferim de demonii din trecut, de dinaintea nașterii noastre. Astfel, noi oamenii devenim terifiați de gândul morții și de ce va fi după această viață, însă nu suntem deloc preocupați sau speriați de gândul unei existențe trecute[4]. Interesantă perspectivă, nu? Așadar, dacă trecutul nostru nu ne sperie cu nimic, de ce oare, moartea și viața de apoi ne aduce atât de multă frică?
Însă, această teamă legată de trecut și viitor, nu se limitează doar la o viață anterioară și la cea de după moarte, ci este un fenomen uman foarte răspândit. Ne afectează regretele față de trecutul apropiat și ne îngrozește incertitudinea viitorului. În ceea ce privește trecutul, găsim în carte o perspectivă nouă și interesentă asupra lui: atât Aristotel, cât și Seneca menționează că rememorarea trecutului poate fi de ajutor doar în situațiile în care poate fi plăcut să ne aducem aminte că am îndurat momente cu adevărat dificile[5], ceea ce de altfel ne aduce în prezent mai aproape de înțelepciune și virtute.
În ceea ce privește viitorul, perspectiva stoică este una foarte clară: nu ar trebui să ne agățăm speranțele de viitor, crezând că binele va veni din acea direcție. Conform stoicilor, ar trebui să ne trăim fiecare zi ca fiind ultima. În Scrisorile sale, de mai multe ori Seneca ne îndeamnă la acest lucru. Regăsim acest exercițiu și în scrisoarea a XII-a: “Dacă zeii ne vor mai da o zi, s-o primim bucuroși. Fericit și deplin stăpân pe sine este numai acela care așteaptă ziua de mâine netulburat. Cine spune am trăit se scoală în fiecare zi pentru un nou câștig.”[6]
Iar pentru a trage o concluzie a acestei cărți, care ne poartă de la importanța cognitivă a emoțiilor până la exercițiile practice din Antichitate și prezent, ne reamintim la final și de stoicul Marcus Aurelius care ne menționează în meditațiile sale: “Aceasta înseamnă desăvârșirea caracterului: să trăiești orice zi ca și cum ar fi ultima, fără să fii agitat, fără să fii amorțit și fără să fii ipocrit.”[7]
Bibliografie:
- Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000
- Seneca, Scrisori către Luciliu, Traducere și note de Gheorghe Guțu, Ed. Humanitas, 2020
- Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2020.
[1] Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000, p. 2
[2] Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000, p. 29
[3] Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000, p. 181
[4] Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000, p. 229
[5] Richard Sorabji, Emotion and Peace of Mind, From Stoic Agitation to Christian Temptation, Oxford University Press, 2000, p. 233
[6] Seneca, Scrisori către Luciliu, Traducere și note de Gheorghe Guțu, Ed. Humanitas, 2020, p, 61
[7] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, 2020, p. 108
Let's talk about books 