Anita Drella
Angels in Medieval Philosophical Inquiry , Their Function and Significance, Isabel Iribarren and Martin Lenz, Ashgate, Hampshire, 2008.
Lucrarea pe care o voi prezenta în cele ce urmează cuprinde o serie de eseuri legate împreună sub numele de Angels in Medieval Philosophical Inquiry, lucrare realizată de treisprezece profesori și cercetători de la cele mai renumite universități din întreaga lume. Ceea ce au în comun fiecare dintre cele treisprezece eseuri este faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „care este rolul îngerilor în cercetarea filosofică?”
Volumul este structurat în cinci părți, articolele centrându-se pe două întrebări-cheie: (1) care a fost locul ocupat de îngeri în viziunea medievală a lumii și care a fost rostul lor în speculația intelectuală medievală?; (2) Prin ce poate contribui cercetarea în angelologie la dezbaterile filosofice contemporane?
Așadar, avem de-a face cu o lucrare cu miză dublă: pe de o parte, explicitarea și clarificarea unei problematici asociate temei îngerilor în filosofia medievală, iar pe de altă parte, demonstrarea relevanței acestui domeniu de cercetare foarte specializat pentru reflecția filosofică în general.
În viziunea tradițională asupra lumii, caracteristică Evului Mediu, îngerii erau văzuți ca inteligențe ce participau la cunoașterea perfectă a lui Dumnezeu, ei formau axa în dubla mișcare a procesiunii și conversiei conducând către Dumnezeu. Andrei Pleșu vorbește despre îngeri ca lumini și oglinzi, cutia de rezonanță a creatorului[1]. Dacă însă vorbim despre filosofie, provocarea este să integrăm viziunea creștină a îngerului cu moștenirea de idei a antichității clasice. Cum se împacă cele două? Provocarea medieviștilor este tocmai înțelegerea acestui efort de asimilare și armonizare, atât de caracteristic filosofiei tradiționale.
O primă problemă filosofică în care îngerii joacă un rol important este cea a ordinii. Îngerii sunt creaturi ce țin de două lumi diferite, ființe ale intervalului; iar „spațiul acestui interval este spațiul credinței, spațiul unei potențiale întâlniri între cer și pământ”[2]. Dar cum este ordonat acest interval? Volumul editat de Iribarren și Lenz se deschide cu câteva tabele ale ierarhiilor îngerești propuse de Alan de Lille, William de Auvergne și Sfântul Bonaventura. Efortul intelectual al scolasticilor din evul mediu s-a manifestat prin încercarea de a asimila idei moștenite din antichitate într-o lume creștină. Ideea că lumea este o ierarhie a ordinii ființelor a fost cel mai bine conturată la Dionisie Pseudo-Areopagitul, un neoplatonist creștin. Această noțiune dionisiană de ierarhie a împrumutat multe de la Proclus, spre exemplu faptul că toate formele de ființe ocupă un loc specific și îndeplinesc o funcție adecvată în ierarhie, într-o continuitate naturală începută de la Primul Principiu până la cea mai joasă ființă.
Dionise împarte cele nouă ordine cerești în trei subdiviziuni numite triade potrivit nivelului cunoașterii și al purității precum și al participării la secretele și bunătatea divinității. Fiecare triadă, mediază purificarea, iluminarea și perfecțiunea dintre ordinul superior și inferior (prin care spiritele sunt aduse mai aproape de Dumnezeu)[3]. Ordinea descrescătoare în ierarhia celestă este următoarea: I – Serafimi, Heruvimi, Tronuri; II – Domniile, Virtuțile, Stăpânirile; III – Întâietori, Arhangheli, Îngeri. Numele fiecăruia desemnează caracteristica divină proprie. Este interesant de analizat și tabelul lui Honorius Augustodunensis, în care ni se prezintă ordinele participanților din guvernul lui Dumnezeu, guvern ce conduce întreaga lume; fiecărui ordin îi corespunde un oficiu: patriarh (oficiul episcopului), profet (oficiul preoților), apostoli (oficiul diaconilor), martiri (oficiul subdiaconilor), duhovnici (acolți), călugări (exorciști), virgine (cititor), văduve (străjeri), persoane măritate (persoane laice). William de Auvergne s-a dedicat mult problemei ierarhiei Dionysiene, însă doar în secolul al XIII-lea, odată cu scrierile lui Alexandru din Hales, începe reflecția angelologiei medievale într-o formă sistematică și metafizică iar mai apoi comentariile scolastice ale lui Albert cel Mare, Bonaventura și Toma de Aquino.
Primele trei articole ale volumului coordonat de Martin Lenz și Isabel Irribaren se ocupă de îngeri din perspectiva ordinii universale. Primul articol, „Ierarhiile în scrierile lui Alan de Lille, William de Auvergne și St. Bonaventura” scris de David Luscombe, se referă la contrastul dintre concepția că lumea ar trebui să reflecte exemplul angelic și divergențele dintre mulți autori cu privire la ce presupune actualizarea acestui exemplu în realitate, continuând cu multiplele interpretări ale argumentelor implicate în dezbaterea respectivă. Pentru majoritatea gânditorilor creștini din perioada medievală animalele, ființele, mineralele și plantele erau împărțite în diferite grade iar Dumnezeu era văzut ca fiind măsura tuturor lucrurilor: cu cât creaturile se aflau mai aproape de el, cu atât erau mai înalte, sau dimpotrivă, ființe joase, dacă se aflau departe de el. Astfel, ierarhiile oferă un model de aranjare în ordine a ființelor pure spirituale din lumea celestă. În același timp, ierarhia simboliza și o manifestare graduară a lui Dumnezeu în universul spiritelor și asimilarea lor cu divinitatea.
În articolul lui Sylvan Piron, Deplatonizarea ierarhiei cerești: Interpretarea lui Peter John Olivi asupra lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, avem de-a face cu ideea că Ierarhia celestă nu este oglindită de ierarhia ecleziastică ci se manifestă într-o istorie progresivă a Bisericii până la perfecțiunea ultimă. Ar trebui ca substanțele inteligente din filosofia greacă să fie identificate cu îngerii biblici? Aceasta este întrebarea care domină acest articol, iar autoarea ne oferă o soluție prin interpretarea răspunsului (pozitiv de altfel) al lui Olivi.
Ultimul capitol al acestei primei părți „Individualitate angelică și posibilitatea unei lumi mai bune: critica lui Durandus din St Pourcain la Thomas Aquinas, autoarea, Isabel Iribarren, contrastează lucrarea lui Toma de Aquino cu cea a lui Durandus; este o încercare de a arăta cum diferite angelologii reflectă mai adânc problemele teologice legate de înțelegerea relației dintre ordinea naturală și puterea lui Dumnezeu. Îngerii se bucură de un rol central căci reflectau ordinea formală și îi ofereau și inteligibilitate.
Partea a II-a a lucrării „Locații angelice”, debutează cu articolul lui John Marenbon „Abelard despre îngeri”. După cum ne spune și titlul, acesta expune concepția lui Peter Abelard asupra corporalității îngerilor și a relației cu locul în contextul discuțiilor de secol XII. În mare acest capitol se referă la impactul condamnării din 1277; tensiunea dintre relația filosofiei cu teologia s-a rupt odată ce Episcopul din Paris, Étienne Tempier, a emis o condamnare împotriva Universității în 7 martie 1277. Acesta condamnă 218 propoziții și aruncă amenințări către oricine vorbește cu voce tare despre acele erori – episcopul amenința cu excomunicarea și alte pedepse. Acesta, împreună cu o comisie de teologi au reacționat împotriva curentului aristotelismului radical din universitate (teza eternității lumii și cea a unicității intelectului au fost cele cu criticate precădere). Multe dintre aceste propoziții se refereau la natura îngerilor și a locul în care aceștia se află. Ce fel de substanțe sunt îngerii – substanțe cu trupul separat de suflet? Conform doctrinei aristotelice doar ceea ce posedă materie poate fi localizată în spațiu, astfel îngerii nu pot fi subiectul unor astfel de condiții materiale precum localizarea spațială. Astfel că ceea ce îi apropie pe oameni de Dumnezeu, nu mai sunt aceste inteligențe cvasi-divine așezate într-o ierarhie ghidându-i către primul principiu, ci meritele oamenilor ce trăiau o viață fără de păcate. Această reinterpretare a mers mână în mână cu decăderea importantei îngerilor în reflecția teologică. Însă despre consecințele acestei condamnări aflăm în articolul lui Henrik Wels în capitolele următoare.
Richard Cross, introduce în „Condamnările de la 1277 și Henry din Ghent asupra locațiilor angelice” aspecte controversate din dezbaterile angelologice, ce au dus la condamnarea din 1277, aceste intervenții ecleziastice nu au paralizat, după cum ne-am fi așteptat ci au stimulat discuțiile intelectuale prin problemele inedite propuse spre dezbatere. Cross analizează dezbaterea lui Henry din Ghent asupra articolului 204 din condamnarea de la 1277: cum că este o eroare să susții faptul că activitatea unei substanțe imateriale este o condiție necesară pentru prezența sa într-un anumit loc.
Penultimul capitol, scris de Tiziana Suarez-Nani, „Îngeri, spațiu și loc: Locația substanțelor separate în concepția lui John Duns Scotus”, continuă subiectul locației angelice la Duns Scotus, cu scopul de a evalua contribuția medievală angelologică precum și a impactului fizicii aristoteliene a locus-ului. Termenul de spațiu nu era un termen folosit în mod curent în evul mediu. Dimpotrivă, el se folosea destul de rar și însemna intervalul, distanța dintre două puncte sau locuri. Locul era omniprezent și multiplicat într-o multitudine de determinații locale: aceea – nemăsurată – a fiecărui individ capabil de mișcare; aceea a oricărui obiect capabil de locomoție; aceea a fiecărei realități cu o locație precisă (a planetelor, stelelor, paradisului, iadului ș.a.m.d.). Astfel intervine problema subiectului în categorii ontologice distincte și apare întrebarea: se pot localiza îngerii?
Această parte a lucrării se încheie cu articolul lui Henrik Wels: „Dezbateri medievale târzii asupra locației îngerilor după condamnarea din 1277” și se referă la consecințele condamnării de la 1277 în ceea ce privește locația îngerilor. Acest capitol încearcă să ne arate cum autorii medievali de după condamnare au încercat să rezolve sau să evite impasul filosofic. Discuțiile de mai târziu referitoare la locația angelică erau motivate sau mai degrabă modelate după articolele condamnării. Contradicțiile lor intrinseci constituiau argumentul principal pentru restrângerea valabilității condamnării până în perioada renascentistă.
„Cogniție angelică și limbaj” este numele părții a treia ce se concentrează pe întrebări de epistemologie, filosofie a minții și limbaj. Capitolul opt, scris de Theo Kobusch, „Limbajul îngerilor: despre subiectivitate și intersubiectivitate la ființele pure” se ocupă de probleme precum abilitatea ființelor pure de a comunica una cu alta și de problema posibilității comunicării între entități spirituale. Articolul începe cu afirmația încă actuală a lui Jean-Luis Chretien cum că nu ar fi nimic mai absurd și datat decât speculația filosofilor din toate timpurile – împrumutată de la scolastici – referitoare la natura limbajului îngerilor și la capacitatea ființelor pur spirituale de a comunica una cu alta. Astfel articolul începe cu examinarea limbajului mental începând din filosofia antică, mai apoi continuă cu analiza distincției dintre gând și vorbire. Ultima secțiune este dedicată ideii că libertatea și subiectivitatea nu pot fi considerate fără ideea de deschidere și depășirii a ceva ce a fost originar ascuns.
Următorul capitol al acestei triade de articole, „Experimente gândite; funcția metodologică a îngerilor în epistemologia medievală târzie” – Dominik Perler – pătrunde și mai adânc în natura filosofică a discuției pe măsură ce se angajează să răspundă la întrebarea crucială de ce îngerii pot fi considerați ca fiind importanți din punct de vedere filosofic. Perler introduce câteva argumente pentru a susține interesul față de îngeri al medieviștilor: în primul rând majoritatea filosofilor scolastici fuseseră instruiși ca teologi creștini, astfel îngerii erau incluși în discuțiile despre lume. De altfel, aceștia erau considerați ca o punte de legătură între celest și sferele terestre, iar nu în ultimul rând, îngerii au jucat un rol decisiv în explicarea statutului ființelor umane. Subiectul îngerilor a stârnit interesul dezbaterilor filosofice destul de frecvent; în secolele treisprezece și paisprezece se discutau o serie largă de probleme cu privire la statutul metafizic al îngerilor, capacitățile cognitive, îndemânările lingvistice.
Cel din urmă articol al acestei părți, este cel al lui Marin Lenz despre „De ce nu pot gîndi îngerii corect? Okham împotriva lui Chatton și a lui Aquinas”. Contrastează viziunea lui Aquinas și a lui Chatton despre gândirea angelică, construită ca simplă intuiție în structura cunoașterii înnăscute. Lenz pornește de la ideea că în filosofie și teologie îngerii erau considerați ca fiind superiori oamenilor în perioada medievala și astfel a apărut și curiozitatea dacă gândurile îngerilor sunt structurate precum cele ale oamenilor. Astfel, revenind la Okham, acesta propune un nou model al minții, în contrast cu cel al lui Aquinas și Chatton, acesta a apărat teze ce susțineau că teoria gândirii trebuie să întrunească condițiile compoziției – el atribuie același fel de raționalitate fiecărei creaturi gânditoare.
În cea de-a patra parte, găsim articolul lui Alexander Murray, „Demoni ca abstracții psihologice”. Demonii sunt îngeri căzuți iar dat fiind că aceasta este o carte despre îngeri, este firesc să îi studiem atât pe cei buni cât și pe cei răi. Aceasta oferă o perspectivă medievală asupra demonilor precum și a rolului lor în lucrările a doi scriitori de secol doisprezece. Analiza ne conduce la întrebarea cât de departe invită acești demoni interpretarea ca o forță internă a minții, distinctă de forțele supranaturale din afară. Aceasta ne duce la o reflecție mai generală despre spirite și abstracții psihologice.
Ultima parte, cea de-a cincea ne oferă o perspectivă mult mai largă, cea a îngerilor în „Renaștere și perioada premodernă”. Aici avem două articole: „O comparație între îngerii din perioada medievală, renaștere și reformă” scris de Stephan Meier-Oeser și articolul Anjei Hallacker „Despre corpurile angelice: câteva discuții filosofice din secolul șaptesperzece”. Prima lucrare oferă un studiu comparativ între trei perioade importante din reflecția angelologică bazându-se pe problema gândirii ființelor particulare iar cel de-al doilea se adâncește și mai mult în cronologia istorică, autoarea ne prezintă cum discuțiile angelologice de mai târziu ignoră asumpțiile vechi dând formă noțiunii de îngeri ca ființe imateriale.
Ajungând spre finele acestui volum, putem spune că ne-am format o idee despre rolul îngerilor în reflecția filosofică. Am văzut că îngerii apar ca un răspuns la problema tradițională a ordinii universale, furnizând trepte ale ierharhiei intermediarilor. Am văzut că ei au ajutat filosofii să interogheze noțiuni precum cea de spațiu, corp sau loc. Au facilitat formularea unor întrebări care vizează specificitatea umanului. Au îngerii corpuri? Cum diferă corpul îngerilor de corpul uman? Mai mult, am văzut că problema corporalității îngerilor joacă un rol important în definirea unei poziții metafizice – dualiste sau anti-dualiste. Am văzut și că în momentul în care dualismul devine poziția dominantă a metafizicii, îngerii nu mai sunt necesari. După Descartes, îngerii nu mai sunt un subiect filosofic. Dar a fost, oare, utilă, această expulzare a îngerului din filosofie? Nu ar merita oare recuperat intervalul?
Lumea angelică funcționează ca un mediator dintre lumea terestră și divinitate. Ea poate deschide un domeniu de investigație bogat in ziua de astăzi pentru o lume care „nu și-a găsit încă amplasamentul optim în intervalul dintre extreme”.[4] Subiectul îngerilor rămâne și astăzi la fel de inepuizabil ca în trecut, un subiect ce ne îndeamnă pe fiecare la reflecție, nu doar pe cei într-ale filosofiei și teologiei cât și pe fiecare dintre noi ca simple ființe „aflate mereu pe drum”[5].
[1] Andrei Pleșu, Despre îngeri, Humanitas, București, 2010, pag 158.
[2] Pleșu, Despre îngeri, pag. 19.
[3] Ibidem, pag. 16.
[4] Pleșu, Despre îngeri, pag. 272.
[5] Ibidem, pag. 63.
Let's talk about books 