Mihail Radu Solcan – o revelație

Liviu Ornea

Acum aproape șapte ani, pe 11 februarie 2013, murea Mihail Radu Solcan – filosof, profesor al Universității din București. Abia împlinise cincizeci și nouă de ani. Cei care l-au cunoscut îi apreciau erudiția, inteligența, întinderea domeniilor de interes. Dar, în afara cercului (strîmt, firește) al colegilor și specialiștilor, puțini au auzit despre el. Cartea Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 (Editura Art, 2019), îi face, chiar tardiv, dreptate, dezvăluind un intelectual de cea mai bună calitate, unul cum puțini are cultura română.

Solcan a fost unul dintre rarii cărturari umaniști de la noi care s-a interesat și a devenit chiar expert în anumite zone care țin de computer. Era un pasionat dezvoltator al Latex-ului (se subînțelege că era și militant pentru open source), de exemplu. Nimic de mirare deci că a ținut un jurnal electronic, pe calculator. Din miile de pagini care corespund fișierelor lui, Mircea Flonta și Constantiv Vică au selectat și editat această carte formidabilă. Tot ei au semnat și un excelent studiu introductiv în care din spatele informației răzbat prietenia, emoția.

Lumea nu știa despre Solcan pentru că el însuși se voia „low profile”, evita ieșirile publice, se mărginea să-și pregătească minuțios cursurile și să scrie aproape exclusiv pentru reviste de specialitate. Jurnalul evită cu pudoare chestiunile intime, detaliile familiale: chiar și în ultima perioadă, din momentul cînd află de instalarea cancerului care avea să-l răpună, notațiile care predomină sînt cele despre cărți, despre filosofie sau comentarii ocazionate de acestea. Ai zice că omul acesta a trăit numai pentru și între cărți. Iată ce nota la sfîrșitul lui august 2009, după ce aruncase o privire asupra Bucureștiului de pe terasa blocului: „Sînt convins că voi muri în această gaură cenușie, dar sentimentul acesta nu mă aduce la disperare. Omul are nevoie de stoicism. Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ți face un nume în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual.”

Pasionat de limbi străine (e greu să le numeri pe cele cunoscute, dar, dincolo de limbile clasice și de cele europene uzuale, avea comerț și cu japoneza, cu turca și cu cîte altele), bibliofil aproape vicios, Solcan cutreiera anticariatele, scotocind după rarități. Aproape toți banii lui se duc pe cărți și pe accesorii pentru computer. Curiozitatea îi e insațiabilă, se oprește asupra a ce nu te-aștepți: „Azi am achiziționat ceva mai ciudat, un manual al ceasornicarului. Are o prefață stupidă, din acelea care se scriau înainte de 1989, dar ce mă interesează este terminologia, felul în care erau denumite piesele ceasului mecanic.”

O poziție politică propriu-zisă nu are Solcan. Se declară libertarian, dar la o conferință internațională la care participă, cînd doi colegi polonezi îl întreabă dacă e „libertarian pur”, răspunde negativ. „Mi-e teamă de „pur”. Ar putea să apară un soi de biserică și să judece puritatea”. În orice caz, încearcă să privească onest, fără vreo grilă ideologică. Iată, despre 1907: „Care este cifra reală a morților? Greu de spus. Toate cifrele avansate par a fi de „de partid”. Autoritățile au admis, desigur, o cifră mică. Socialiștii au vorbit despre cei 11000 de morți. În 2007, senzația era că n-a fost nici un mort. Guverna, ca și-n 1907, PNL.”

Solcan nu face politică, dar e foarte implicat, încearcă să înțeleagă ce se petrece în lumea noastră, să descifreze resorturile profunde care reglează sistemul social. În septembrie 2009, de pildă, pornind de la monografia lui Lovinescu despre Asachi din 1927, pe care-o găsește într-un anticariat cu filele încă netăiate, cugetă la rolul pașoptismului și la tangoul intelectualilor și al Bisericii ortodoxe cu Occidentul. Diagnosticul e nemilos. „Să fie oare și azi așa? Orice „europenizare” este oare minată de un refuz al Occidentului? De unde vine însă refuzul? De la cler? S-ar putea ca intelectualii să întruchipeze azi mult mai bine acest refuz. Asta și este marea tragedie. Măcar intelectualii bizantini, ajunși după căderea Constantinopolului în Occident, au contribuit la renașterea acestuia. Intelectualii noștri n-au însă cu ce contribui.” Iar o lună mai tîrziu, comentînd o carte a lui Paler, scrie: „Lumea postcomunistă nu a fost una a ciocnirilor de idei (și cu atît mai puțin a dialogului oamenilor cu idei diferite); a fost lumea unor conflicte afective.” Apoi, în noiembrie 2012: „Intelectualilor de la noi le place să privească problema înapoierii din exterior. Poziționarea aceasta e de două ori greșită. În primul rînd, intelectualii sînt o parte a problemei ca atare. În al doilea rînd, în mare măsură, chiar ei creează mentalitatea care duce la înapoiere. Intelectualul din lumea înapoiată ezită între două atitudini: aceea a genialității și aceea a mimetismului.” În general, intelectualii, mai ales cei publici, nu ies prea bine la examenul lui Solcan.

Meditează mult și la rosturile filosofiei și filosofilor în lumea de azi. I se pare că filosofia a plecat prea mult steagul în fața științei, nu e deci de acord cu „excesele” epistemologiei și ale filosofiei minții, dar nici cu prea marile aproximări literare ale heideggerienilor. Nu-și face iluzii în privința culturii române care i se pare lipsită de consistență, mult prea eseistică. „Trăim într-o cultură literaturocentrică. Avem dreptul de a locui în centru numai dacă scrisul nostru are virtuți literare.” Iar despre filosofi spune: „Noi, filosofii, sîntem cu toții un fel de evrei întru spirit. Sîntem intermediarii, utili, dar priviți cu adîncă suspiciune.”

Află că e bolnav fără scăpare pe la sfîrșitul lui august 2011. Reușește să treacă aproape senin (nu detașat, ar fi fost imposibil) prin experiența bolii și a spitalului, unde cunoaște oameni dintr-o categorie cu care nu intrase mult în contact înainte. Își privește semenii cu înțelegere, dar extrem de lucid: „Este poporul înțelept? N-aș zice, din cele aflate în salonul 28. Poporul acesta pur și simplu există. Nu poți să nu ții cont de el. N-are sens să crezi că politica va deveni minunată dacă pui oameni din popor la putere. Poporul, cu toate grupurile sale, trebuie să figureze însă în ecuația politică. Fără iluzii, fără speranțe deșarte, luînd lucrurile așa cum sînt.”

Într-o lume plină de fantoșe, de intelectuali contrafăcuți, Jurnalul lui Solcan devine un jalon necesar.

Acest text a apărut mai întâi în Observator Cultural.