Cafeneaua filosofică de vineri este locul în care ne vedem să vorbim despre cărți, sau să dezbatem ce a mai apărut pe blog. Destins, cu textul în față, în format de „debate” sau de discuție liberă, la o cafea și o prăjitură, în sufrageria culturală a La petite bouffe, cafeneaua Humanitas din Cotroceni (vezi aici). … Continue reading Cafeneaua filosofică de vineri seara
David Hume, Arsenie Boca și alți câțiva
În primul verset al Surei 54 din Coran ni se spune că Luna a fost despicată în două – un fenomen despre care unii spun că a fost provocat de Mahomed, iar alții că i-a fost doar martor; în orice caz, scopul era convertirea necredincioșilor din tribul Quraysh. Ceva mai la vale (94. 1-3), o mostră din splendida poezie coranică: „Oare nu ți-am deschis ție pieptul / Și nu am îndepărtat de la tine povara ta, / Care-ți apasă pe spinare?”[1]. Interpretarea e mai puțin poetică: pieptul lui Mohamed a fost deschis în mod propriu, chirurgical, așa zicând, de către îngeri și curățat temeinic pe dinăuntru – o formă extremă de purificare[2]. Din tradiția Hadith aflăm și câteva miracole „mai mici” ale Profetului: a consolat un palmier care plângea; a făcut doi copaci să se miște la porunca lui; a stupit ochiul beteag al lui Ali, însănătoșindu-l; a adus ploaie la Medina pe timpul unei secete; nu avea umbră – un semn al luminii sale; era salutat de pietre și copaci; plus multe vindecări și profeții (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Miracles_of_Muhammad). În sfârșit, minunea minunilor: călătoria de la Mecca la Ierusalim pe spatele armăsarului Buraq, o lighioană înaripată, apoi așa-numitul Mi’raj [„scară”, „ascensiune”, de unde și „mirajul” nostru (= „vedenie”), venit prin franceză], adică ridicarea, călăuzită de îngerul Gabriel, printr-o suită de ceruri, până la Dumnezeu, prilej totodată de a vedea și o succesiune de iaduri, laolaltă cu suferințele păcătoșilor care le locuiesc – o posibilă sursă de inspirație pentru Infernul lui Dante.
„Cum putem scrie despre Iluminism?” Despre constructivismul iluminist și câteva observații plecând de la o carte a lui Steven Pinker
Studiile despre Iluminism sunt unul din cele mai animate câmpuri intelectuale din câte cunosc – adică din cele mai fertile polemic și mai încărcate de dezbateri metodologice. Aici s-au testat, numai începând cu anii '60, ca să nu mai vorbim de perioada fierbinte care începe odată cu Revoluția Franceză, nenumărate teorii despre istorie, s-au înfruntat nominaliști istorici cu realiști, postmoderniști cu adepți (reali sau de paie) ai marilor narațiuni despre modernitate, dar, mai ales, s-au concurat mereu și s-au întrepătruns două tipuri diferite de voci – ambele perfect legitime în sine, dar între care ar trebui neapărat distins, și care pot da fiecare rezultate mai bune sau mai proaste: vocea istoricului, a cercetătorului academic al Luminilor, respectiv vocea politică a celui care invocă, printr-un speech act, Luminile ca pe o mitologie. Desigur, uneori cele două voci se reunesc, asumat sau nu, în scrierile aceluiași autor – cum e, de pildă, cazul lui Jonathan Israel.
Copii infidele
Cartea scrisă de autorii americani Thomas C. Brickhouse (Lynchburg College) și Nicholas D. Smith (Lewis & Clark College), The Philosophy of Socrates, se dorește a fi o introducere în gândirea uneia dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei filosofiei, introducere care să satisfacă în principal publicul larg, nefamiliarizat cu filosofia clasică greacă în general sau cu Socrate în particular. În același timp, și specialiștii au ceva de câștigat de pe urma acestei lecturi, autorii oferindu-și, cu argumente, interpretările proprii cu privire la anumite probleme de exegeză socratică. „Socratele” pe care îl au în vedere cei doi autori este mai ales personajul din dialogurile timpurii scrise de Platon, cel mai cunoscut discipol al său („Socratele” fiindcă există și alți Socrate, de pildă cel prezentat în opera lui Xenofon sau cel din Norii lui Aristofan).
Istoria între ficționalism și propagandă: sau când epicureanismul e prezentat drept principalul competitor al creștinismului
Să zicem că intri într-o librărie și iei într-o doară, din raft, o ediție modernă din clasici. Dialogurile timpurii ale lui Platon. Sau scrisorile lui Epicur. Sau poemul cosmologic al lui Lucrețiu, Despre natura lucrurilor. Examinezi câteva rânduri ale traducerii, te uiți, poate, la aparatul critic. Există însă și șansa să te întrebi: cum a ajuns cartea asta până la noi? Cum a supraviețuit un text vechi de 2000 de ani într-o lume mereu în mișcare, într-o lume în care casele (și cărțile) ard, culturile mor și tot mai multe urme se pierd în negura timpului? Până și limbile în care au fost scrise aceste texte au dispărut, într-un fel. Nu știm precis cum suna greaca veche; și câți mai pot citi, azi, în latină?
Kafka și protestul finitudinii umane
Volumul de față cuprinde, așa cum transpare și din titlu, întreaga proză antumă a lui Kafka în admirabila traducere a lui Mircea Ivănescu, însoțită de notele traducătorului. Forța acestor texte, care nu vor doar să delecteze cititorul, poate consta în stabilirea unei complicități, a unei camaraderii, care să facă din lectură un gest subversiv. Aceasta e cu atât mai imperios, cu cât timpurile în care minciuna și înșelăciunea sunt la ordinea zilei ne predispun să ne aliniem cu un autor, cu care să putem lupta împreună. Că acesta este și cazul lui Kafka, că el poate fi un astfel de autor, voi încerca să o arăt prin câteva scurte note de lectură.
„Am explicat asta, deja, în repetate rânduri, dar, se pare, în zadar”: Noi eseuri despre Frege
„Este de-a dreptul scandalos că știința încă e confuză cu privire la natura numărului. Nu ar fi atât de grav dacă pur și simplu nu ar exista o definiție general acceptată a numărului, în cazul în care ar exista măcar un acord de fond. Dar știința încă nu a decis dacă un număr este o colecție de lucruri sau o figură desenată cu creta pe tablă de către mâna unui om, dacă este de natură mentală și este sarcina psihologiei să ne informeze despre originea lui sau dacă este o construcție de natură logică, dacă este creat și, eventual, va dispărea sau dacă este etern. Nu este scandalos?”
A vorbi prostii
Unora dintre noi ne place să credem că avem deja un anumit grad de imunitate atunci când suntem expuși discursului unor persoane care ne inundă cu un tsunami de afirmații mai mult sau mai puțin aberante. Exemple în această privință pot fi identificate de aproape oricine, în funcție de ceea ce și-ar imagina că ar fi de fapt adevărat. Atunci când suntem în situația de a asculta astfel de persoane, ne dăm seama că nu avem de-a face cu simple minciuni, ci cu un discurs construit printr-o complexă întrețesere de adevăruri cu minciuni. Filosoful american Harry G. Frankfurt vorbește despre acest fenomen într-un eseu publicat în 1986, On Bullshit. De atunci, textul a fost publicat din nou de Princeton University Press în 2005, urmând ca la un an după, autorul să publice o lucrare complementară, On Truth (Alfred A. Knopf, 2006). Acestea sunt sursa rândurilor ce urmează.
Nu vi se pare că e cam multă lumină?
În zilele în care vă îndoiți că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, când vă simțiți obosiți, deprimați și simțiți că vă pierdeți încrederea în umanitate, luați cu cafea, noua carte a lui Steven Pinker.
A vorbi prostii
Unora dintre noi ne place să credem că avem deja un anumit grad de imunitate atunci când suntem expuși discursului unor persoane care ne inundă cu un tsunami de afirmații mai mult sau mai puțin aberante. Exemple în această privință pot fi identificate de aproape oricine, în funcție de ceea ce și-ar imagina că ar fi de fapt adevărat. Atunci când suntem în situația de a asculta astfel de persoane, ne dăm seama că nu avem de-a face cu simple minciuni, ci cu un discurs construit printr-o complexă întrețesere de adevăruri cu minciuni. Filosoful american Harry G. Frankfurt vorbește despre acest fenomen într-un eseu publicat în 1986, On Bullshit. De atunci, textul a fost publicat din nou de Princeton University Press în 2005, urmând ca la un an după, autorul să publice o lucrare complementară, On Truth (Alfred A. Knopf, 2006). Acestea sunt sursa rândurilor ce urmează.

