Istoria între ficționalism și propagandă: sau când epicureanismul e prezentat drept principalul competitor al creștinismului

Dana Jalobeanu

(Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea?, traducere de Adina Avramescu, Humanitas, 2014)

greenblattSă zicem că intri într-o librărie și iei într-o doară, din raft, o ediție modernă din clasici. Dialogurile timpurii ale lui Platon. Sau scrisorile lui Epicur. Sau poemul cosmologic al lui Lucrețiu, Despre natura lucrurilor. Examinezi câteva rânduri ale traducerii, te uiți, poate, la aparatul critic. Există însă și șansa să te întrebi: cum a ajuns cartea asta până la noi? Cum a supraviețuit un text vechi de 2000 de ani într-o lume mereu în mișcare, într-o lume în care casele (și cărțile) ard, culturile mor și tot mai multe urme se pierd în negura timpului? Până și limbile în care au fost scrise aceste texte au dispărut, într-un fel. Nu știm precis cum suna greaca veche; și câți mai pot citi, azi, în latină?

Și totuși: pentru ca tu să ții în mână o traducere din clasici, generații succesive au copiat, editat, și uneori tradus; păstrând și transmițând textul (poate nu întotdeauna în mod acurat). Cum au făcut-o? Răspunsul e foarte complicat pentru că implică o imensă muncă detectivistică (și arheologică). Trebuie să știm cum erau „publicate” cărțile în Antichitate, cum se copiau sulurile de papirus pe care se transmitea mai departe textul lui Epicur sau al lui Lucrețiu, unde erau păstrate, cum arăta piața de carte a Romei antice. Apoi încep întrebările de 1000 de puncte: cum de s-a păstrat, totuși, câte ceva? Papirusul arde atât de ușor. Putrezește. Cartea e, de fapt, un obiect atât de fragil.  Și cum s-au făcut trecerile la „noile tehnologii”? Ce s-a întâmplat cu textul când a fost copiat, mai întâi, pe pergament (din piele de vițel) și legat în formatul care ne este deja familiar? Ce i-a făcut pe călugării dintr-o mănăstire francă să copieze cărți interzise ale unor filosofi păgâni? Cum au căzut aceste manuscrise, mai apoi, în mâna „vânătorilor de cărți”? Cum arăta profesia asta de „vânător de manuscrise” și „piața” de manuscrise a Renașterii? (Cât valora pe această piață o copie din Lucrețiu la, să spunem, 1500?) Cum s-a ajuns, după aceea, de la semi-clandestinitatea vânătorii de manuscrise la realizarea de „scholarly editions”, mutând textul din nou, grație unei noi tehnologii, pe un alt format, cartea tipărită?

Poți afla răspunsuri la aproape toate aceste întrebări dacă citești cartea lui Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea. Greenblatt povestește unul dintre episoadele cele mai bine cunoscute ale vânătorii de manuscrise: descoperirea și recuperarea „cărții interzise”. Un volum pe care generații întregi de apologeți ai Bisericii se străduiseră să-l șteargă din memoria colectivă. O carte temută, subiect de fascinație și oroare: poemul lui Lucrețiu, De rerum natura („Despre natura lucrurilor”, tradus la noi cu „Poemul naturii”).

Cartea lui Greenblatt începe ca un roman. Cititorul este invitat să însoțească eroul, Poggio Bracciolini – umanist, secretar papal, autor de dialoguri satirice și vânător de manuscrise – în periplul său singuratic prin nordul Europei, în tulburatul an 1417. O Europă divizată, papi exilați care se excomunicau unul pe altul, o lume în care pentru a supraviețui aveai nevoie mai degrabă de forță decât de finețe nu era una care să se ocupe de cărți. Și totuși, Poggio și prietenii lui își dedică viața vânătorii de manuscrise în bibliotecile mănăstirești. Într-o astfel de bibliotecă îl descoperă Poggio pe Lucrețiu, un text mai exploziv decât toate bulele papale ale schismei. Copia făcută de Poggio s-a pierdut, dar a supraviețuit o copie făcută de prietenul lui Poggio, Niccoli. De la ea, începe un proces de difuziune culturală, la început mai încet (tiparul nu fusese încă inventat, iar Niccoli ține manuscrisul la el zece ani); apoi mai rapid (după publicarea De rerum natura în 1473). Până când, în secolul al XVII-lea, ideile lui Lucrețiu, fraze sau sintagme ale poemului său se pot găsi peste tot: în piesele lui Shakespeare și eseurile lui Montaigne, în filosofia lui Giordano Bruno, Francis Bacon sau Pierre Gassendi, în poemele lui John Donne, în reflecțiile medicale și etice ale lui Robert Burton (The Anatomy of Melancholy). „Renașterea lucrețiană” a fost, în ultimele decenii, subiectul unei intense cercetări istorice…. și a nenumărate controverse, în special în jurul tezei care susține legătura directă între epicureanism și modernitate (Catherine Wilson, Epicureanism at the Origin of Modernity, OUP, 2008). Ada Palmer (Reading Lucretius in the Renaissance, Harvard University Press, 2014) și Gerard Passanante, (The Lucretian Renaissance: Philology and the Afterlife Tradition, University of Chicago Press, 2011) sunt probabil cele mai comprehensive investigații ale difuzării ideilor epicureice.

Ce are în plus cartea lui Greenblatt? Mai întâi, e o carte scrisă pentru un tip diferit de public. Așa cum există cărți de știință și cărți de popularizare a științei, cărți de filosofie și cărți de popularizare a filosofării, există cărți de istorie și (tot mai multe) cărți de popularizare a istoriei. Clinamen este o carte scrisă de un reputat istoric, un mare nume al studiilor literare și o autoritate în materie de Renaștere. Dar nu vă lăsați înșelați. Clinamen nu e o carte de istorie. Dimpotrivă: e o carte scrisă pentru cei cărora nu le place istoria.Dacă aparțineți ultimei categorii, e posibil să vă lăsați vrăjiți.  Clinamen vă oferă o suită frumos orchestrată de istorisiri relevante, jonglând între ficționalism și propagandă, în timp ce demonstrează, convingător, cum istoria ne privește pe toți.

Iubitorului de istorie, însă, Clinamen îi sună adesea fals. Pentru că preia categoriile istoriografice deja perimate și nu se sfiește să vorbească de Evul Mediu și întunecimile lui. Pentru că este deschis anti-clerical și profund ideologic. Pentru Greenblatt, epicureanismul este un fel de religie naturală a elitelor romane, întemeiată pe principiul plăcerii și cultivarea prieteniei; o religie pe care contra-religia creștină (întemeiată pe principiul durerii) face mai întâi tot posibilul să o discrediteze, iar apoi să o ascundă. În Clinamen, Greenblatt țese un fel de al doilea roman care s-ar putea numi „marea conspirație a tăcerii”. Conform acestuia, textul lui Lucrețiu, ca și epicureanismul, sunt obliterate de creștinism pentru secole de-a rândul. Iar când reapar, sunt discreditate, caricaturizate, iar apoi declarate eretice și reprimate furibund.  Deși frumos construită, povestea asta a conspirației tăcerii și a suprimării epicureanismului nu se întemeiază pe suficiente dovezi istorice, e voit tendențioasă și simplificatoare (vezi aici opinia unui medievist despre cartea lui Greenblatt). Studii recente ale receptării lui Lucrețiu sugerează contrariul, arătând cum multe dintre ideile fundamentale ale epicureanismului se răspândesc deja în Evul Mediu, pur și simplu pentru că se pot găsi în textele lui Cicero, Virgil și Seneca (vezi aici cartea lui Passanante pe acest subiect).

Rămâne, desigur, problema „ateismului” lui Lucrețiu; un subiect complicat și mult dezbătut în ultimii ani în cercurile specialiștilor. Cartea Adei Palmer (Reading Lucretius in the Renaissance) discută pe larg această categorie, atât de greu de definit. Căci, spune Palmer:

Lucrețius a fost un ateu. Ca și Epicur, Thales, Pyrrhon cu toți discipolii săi, Aristotel, Plinius cel Bătrân, Ovidiu, Caligula, Nero, Iuda, Mohamed, Averroes, Peter Abelard, Erasmus, Aretino, Poponazzi, Marsilio Ficino, Martin Luther și, desigur, Calvin, Zwingli și toți urmașii lor […] Galileo, Descartes, Bacon, Hobbes, Spinoza, […]  toți astrologii, toți atomiștii, toți janseniștii, toți stoicii, toți sodomiții, toți materialiștii, toții poeții satirici parizieni, cei mai mulți dintre aristotelicienii parizieni […] Toate aceste nume se regăsesc pe liste ale ateilor faimoși, liste compuse mai peste tot în Europa, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Greenblatt, în schimb, citește recuperarea lui Lucrețiu aproape exclusiv prin prisma „ateismului”; el vede epicureanismul ca pe un competitor direct al religiei creștine. O religie naturală care opune principiul plăcerii, principiului creștin al durerii (din care Greenblatt face piatra de temelie a creștinismului medieval). Epicureanismul, ne spune Greenblatt, oferă rețeta care ne scapă de teroarea existenței

Dacă poți să te concentrezi și să repeți în sinea ta cel mai simplu fapt al existenței – atomi și vid și nimic altceva, atomi și vid și nimic altceva, atomi și vid și nimic altceva – viața ta se va schimba. Nu te vei mai teme de mânia lui Jupiter, ori de câte ori vei auzi un bubuit de tunet, și nu te vei mai gândi că cineva l-a supărat pe Apollo ori de câte ori are loc o epidemie de gripă. Și te vei elibera de o suferință îngrozitoare – pe care Hamlet, cu multe secole după Epicur, o descira drept teamă a ceva de după moarte/Tărâmul neaflat de unde nimeni nu se-ntoarce. (p. 97)

Desigur, filosofia care ne vindecă de frică nu este o temă epicureică; stoicii practicau aceeași terapie a naturalizării fenomenelor potențial înfricoșătoare. Și stoicii, ca și epicureicii, căutau căi alternative de a vorbi despre divinitate. În moduri care difereau radical de la un tip de scriere la alta. În definitiv, De rerum natura este un poem (un act de creație poetică, în sens aristotelic) dedicat lui Venus, iubirii și „mamei Pământ” din care se nasc toate cele care au suflet, precum și multe dintre configurațiile atomice care nu ajung să aibă suflet.

Dacă partea ideologică și de propagandă a cărții lui Greenblatt se poate eventual izola și pune între paranteze, cu ficționalismul e mai greu. Greenblatt își alcătuiește volumul din episoade construite pe model de documentar cinematografic, subliniind cu tușe groase nu filiația ideilor sau conexiuni argumentative, ci curiosul (știați că la Roma erau deja biblioteci publice pe vremea lui Cicero și Lucrețiu?), spectaculosul (ce a ars, de fapt, când a ars biblioteca din Alexandria?  cum au fost găsite fragmentele de papirus cu textul lui Lucrețiu în vila descoperită de arheologi la Herculaneum), șocantul (flagelanții din mănăstiri, detaliile sordide ale execuției lui Giordano Bruno). Cititorul poate avea senzația că „se cultivă” și află lucruri nemaipomenite. Dar ceea ce poate afla despre filosofia lui Bruno, epicureanismul lui Montaigne, sau chiar despre Lucrețiu este, de fapt, minimal.

Poate că singurul merit incontestabil al cărții este că te trimite să citești poemul lui Lucrețiu. Un lucru pe care vi-l recomand călduros.

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

2 thoughts on “Istoria între ficționalism și propagandă: sau când epicureanismul e prezentat drept principalul competitor al creștinismului”

  1. Da, o imagine caricaturală și extrem de învechită despre Evul Mediu – parcă e plin de știrbii și estropiații din ecranizarea “Numelui trandafirului” (de asta era cît pe ce s-o abandonez chiar de la început). O viziune și ea anacronică despre ce înseamnă ‘ateism’ în epocile pre-moderne. Și o reprezentare complet distorsionată despre o cultură creștină care ar fi fost radical anti-intelectualistă (așa, în general).

    Și te ține prins cu chestii de genul:
    “Au fost rostite oficial 70 de acuzaţii la adresa lui [e vorba de fostul papă Ioan XXIII, pe numele lui Baldassarre Cossa, 1370–1419]. Temându-se de efectul lor asupra opiniei publice, conciliul a decis să le elimine pe cele mai scandaloase, în număr de 16 – care n-au ieşit la iveală niciodată – şi l-au învinuit pe pontif doar de simonie, sodomie, viol, incest, tortură şi crimă.”

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s