Kafka și protestul finitudinii umane

Vasile Visoțchi

(Franz Kafka, Metamorfoza: integrala prozei antume, Humanitas, 2017)

metamorfoza_humanitas_visotki

Volumul de față cuprinde, așa cum transpare și din titlu, întreaga proză antumă a lui Kafka în admirabila traducere a lui Mircea Ivănescu, însoțită de notele traducătorului. Forța acestor texte, care nu vor doar să delecteze cititorul, poate consta în stabilirea unei complicități, a unei camaraderii, care să facă din lectură un gest subversiv. Aceasta e cu atât mai imperios, cu cât timpurile în care minciuna și înșelăciunea sunt la ordinea zilei ne predispun să ne aliniem cu un autor, cu care să putem lupta împreună. Că acesta este și cazul lui Kafka, că el poate fi un astfel de autor, voi încerca să o arăt prin câteva scurte note de lectură.

 

Așa cum mulți dintre voi știți deja, povestirea „Metamorfoza” începe cu o scenă memorabilă: Gregor Samsa se trezește într-o dimineață transformat într-un gândac uriaș. De la o lectură oedipiană până la una care vede în metamorfoză anchilozarea vieții într-o mașinărie birocratică, orice interpretare pare plauzibilă. Dacă, pentru a degaja un sens, încercăm să găsim o pistă de lectură în text, primul gând care îi trece lui Gregor prin minte – „Ce s-a întâmplat cu mine?” – ne adâncește și mai mult într-o indeterminare, care pare să fie inerentă textului însuși.

Finitudinea și precaritatea cunoașterii a ceea ce se întâmplă cu Gregor Samsa nu se datorează lipsei unor fragmente care ar face scena completă. El nu știe ce este el și, prin asta, nu este ceva ce ar putea fi cunoscut vreodată de noi sau de el. Ambiguitatea metamorfozei lui Gregor Samsa nu e ceva negativ, în sensul în care, cu suficiente detalii și cunoștințe, am putea să o depășim. Aici, ambiguitatea se cere cultivată ca atare, în pozitivitatea ei, ea este dintr-un plus de ființă, și nu din privațiunea unei perfecțiuni și completitudini trunchiate; ea face manifestă însăși condiția umană de a nu avea o esență.

În contrast cu această ambiguitate se află maniera realistă și sobră de a da seamă cu lux de amănunte de cele întâmplate. Textul are o exactitate protocolară, precum într-o „dare de seamă pentru o Academie”, consemnând mișcarea vieții noastre într-un proces verbal al existenței umane. Până și evoluția maimuței din povestirea amintită e mai curând un semn de fixism. Personajele se află angrenate într-un proces, fiecare are un traseu prefigurat, până și eschivele sunt deja prescrise (cf. maimuța care, pentru a scăpa, devine o maimuță de circ). Totul funcționează precum mecanismul unui ceas, dar care nu ne dă niciun indiciu cu privire la vreme. Nu există o singură interpretare, ci o pluritate de feluri de a vedea, de a umple golul parcursului literar, o plurivocitate grăbită să spargă tăcerea ce pare să spună orice. În miezul acestei libertăți de a fi orice, care, totuși, e constrânsă de un destin impus de alții, de un destin nedestinat mie, transpare nefamiliarul faptului de a nu-ți găsi locul pe care îl ocupi.

Textul pare să fie scena de luptă între existența umană – finită, versatilă, imperfectă, dar în care se poate realiza și aduce la împlinire ceva – cu Ideile fixe, perfecte, rigide, inamovibile care refuză orice schimbare. Căci cum ceva de ordinul idealului – păstrând tenta idolatrică dată de Nietzsche acestui cuvânt – ar putea admite vreodată schimbarea, fără să-și destituie dreptul de a domina totul, de a deveni unic în toate? Ideea fixă paralizează acțiunea încă din fașă, iar înstăpânirea acesteia e moartea oricărei acțiuni.

Existența umană – ambiguă și finită, dar, prin asta, bogată – contrastează cu desăvârșirea esențelor imuabile, a căror gigantizare se hrănește tocmai din anihilarea existenței. Pedeapsa din Colonia Penitenciară – care, reluând cuvintele ofițerului, e desăvârșită și nu poate fi îmbunătățită sau schimbată – pentru faptul că nu și-a cinstit superiorul său(!), constă în moartea condamnatului. Fiul, care nu se conformează așteptărilor străine, impuse de către tatăl său, se aruncă de pe pod. Artistul foamei, urmărind idealul, sau, mai curând, fiind urmărit și bântuit de idealul famelic, dispare în colivia sa. Nu în ultimul rând, Gregor Samsa, care se retrage spre final în camera sa pentru a muri și a împlini astfel așteptarea familiei sale, căreia i-a servit și pentru care a lucrat supus.

Toate aceste scenarii ilustrează aceeași mișcare de înstrăinare a existenței față de ea însăși, fiind, în cele din urmă, anihilată în totalitate. Aceeași linie de opresiune leagă violențele între ele: de la complacere și brutalitate, până la tortura din colonia penitenciară. Același fir de rezistență străbate prin toate protestele: de la durerea cărnii lovită cu bestialitate, până la indignarea în fața abuzului. Violența fragmentată poate fi scoasă din găoacea limitelor în care ea devine efectivă, pentru a fi trasă la răspundere pentru abuzul mai larg față de care ea vrea să fie oarbă, tot așa, precum lupta –  alias lectura – dusă în singurătate poate deveni un act de solidaritate.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s