David Hume, Arsenie Boca și alți câțiva

Grigore Vida

În primul verset al Surei 54 din Coran ni se spune că Luna a fost despicată în două – un fenomen despre care unii spun că a fost provocat de Mahomed, iar alții că i-a fost doar martor; în orice caz, scopul era convertirea necredincioșilor din tribul Quraysh. Ceva mai la vale (94. 1-3), o mostră din splendida poezie coranică: „Oare nu ți-am deschis ție pieptul / Și nu am îndepărtat de la tine povara ta, / Care-ți apasă pe spinare?”[1]. Interpretarea e mai puțin poetică: pieptul lui Mohamed a fost deschis în mod propriu, chirurgical, așa zicând, de către îngeri și curățat temeinic pe dinăuntru – o formă extremă de purificare[2]. Din tradiția Hadith aflăm și câteva miracole „mai mici” ale Profetului: a consolat un palmier care plângea; a făcut doi copaci să se miște la porunca lui; a stupit ochiul beteag al lui Ali, însănătoșindu-l; a adus ploaie la Medina pe timpul unei secete; nu avea umbră – un semn al luminii sale; era salutat de pietre și copaci; plus multe vindecări și profeții (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Miracles_of_Muhammad). În sfârșit, minunea minunilor: călătoria de la Mecca la Ierusalim pe spatele armăsarului Buraq, o lighioană înaripată, apoi așa-numitul Mi’raj [„scară”, „ascensiune”, de unde și „mirajul” nostru (= „vedenie”), venit prin franceză], adică ridicarea, călăuzită de îngerul Gabriel, printr-o suită de ceruri, până la Dumnezeu, prilej totodată de a vedea și o succesiune de iaduri, laolaltă cu suferințele păcătoșilor care le locuiesc – o posibilă sursă de inspirație pentru Infernul lui Dante.

Să ne închipuim acum că suntem non-musulmani și să ne întrebăm cum ar trebui să ne raportăm la aceste relatări. Să le luăm drept adevăruri de credință? Dar, potrivit ipotezei, pentru noi nu este disponibilă această opțiune: ele pot fi pentru un musulman, însă întrebarea poartă asupra statutului lor pentru cineva care nu aderă la cei patru stâlpi ai Islamului. De altfel, această mișcare de a pune totul în seama credinței (așa-numita poziție „fideistă”) mi se pare una facilă și care are ca rezultat mai degrabă un abandon al discuției decât o soluție reală. Și mai cred că, deși ar vrea să reteze nordul gordian, în fapt îl înnoadă mai strâns; căci problema factualității unui miracol se pune și în cazul acceptării lui pe bază de credință: neîndoios, pentru un credincios, un miracol al religiei sale este un fapt real, petrecut în spațiu și timp, mai precis, într-un anumit loc geografic și la o dată istorică determinată (chiar dacă stabilirea lor cu exactitate nu e cu putință). Dar dacă vorbim de factualitate intrăm pe terenul filosofiei, unde și vroiam să vă aduc. Și s-ar putea ca acceptarea unui miracol ca factic să-l anuleze ca miracol; sau ca un miracol să fie factual imposibil. Dar anticipez.

Să revenim la miracolele pe care le-am enumerat la început și la evaluarea lor ca evenimente reale sau fapte concrete. Pentru aceasta, propun să-l luăm drept ghid pe David Hume și scrierea sa despre miracole (una dintre secțiunile Cercetării asupra intelectului omenesc) – una dintre cele mai faimoase tratări ale subiectului și care dă neîncetat naștere, de când a apărut și până astăzi, la discuții și controverse. Hume este un personaj al Iluminismului – și mă întreb dacă fundamentalismul unei părți a lumii islamice și teocrația pe care o promovează nu se datorează absenței unei perioade de Iluminism. Să nu ne simțim prea speciali, totuși. Pe vremea când Occidentul era barbar, în Islam înfloreau matematicile, optica, astronomia și recuperarea culturii grecești. Și-apoi, departe de mine de a idealiza Iluminismul (vezi, în acest sens, și recenzia de pe acest blog la cartea recentă a lui Steven Pinker, aici). Iar după criteriile de astăzi, Hume era, între altele, un rasist[3]. Totuși, cred  că analiza pe care o face cu privire la miracole își poate transcende contextul (nimic nu e atemporal, firește, dar unele concepții rămân îngropate în epoca lor), formulând problema în așa fel încât să ne incite mințile și astăzi.

Voi începe cu argumentele din partea a doua a lucării sale, cele numite a posteriori. Observația fundamentală de la care trebuie să pornim este că nu am fost martori, și nici nu aveam cum să fim, la miracolele pe care le aflăm scrise în Coran, în Vechiul și Noul Testament și altele. Prin urmare, e vorba de un acces indirect la aceste miracole, mai precis pe baza unor mărturii: și atunci problema devine evaluarea mărturiilor, a credibilității martorilor. Iar primul argument al lui Hume sună astfel (îl citez, fiindcă nu știu cum l-aș putea reformula mai bine): „[…] nu se poate găsi în întreaga istorie o minune atestată de un număr suficient de oameni al căror bun simț, educație și învățătură să stea în așa măsură în afara oricărei discuții încât să fim asigurați că ei nu se înșeală pe ei înșiși, a căror integritate să fie atât de neîndoielnică încât să-i ridice mai presus de orice bănuială că ar încerca să înșele pe alții […] ca faptele ce atestă minunea să fi avut loc într-un mod atât de public și într-o parte atât de bine cunoscută a lumii, încât cunoașterea lor să nu poată fi evitată […].”[4] E limpede că, de pildă, miracolele pe care le-am expus la început nu trec acest test. Ceva mai încolo, Hume afirmă că pentru o „[…] minune a lui Mahomed sau a urmașilor săi, avem drept chezășie mărturia câtorva arabi barbari.” (p. 183). E aici ceva din superioritatea iluministă, care nu vede decât barbari în afara ei; de altfel, „barbaria” va mai apărea și mai târziu. Pe de altă parte, fără a vrea să lezez pe nimeni, cred că pot stabili această corelație: dacă un popor este înapoiat, atunci cu siguranță este și foarte religios (plus predispus la credința în miracole). Dar mă grăbesc să adaug că de aici nu decurge nicidecum că dacă ești religios, ești automat înapoiat, nici în cazurile individuale (atâtea exemple), nici în cele colective (egiptenii erau fără-ndoială religioși, dar deloc înapoiați). N-a pomenit însă nimeni un popor înapoiat care să fie ateu: pur și simplu, ateismul apare ca opțiune după ce un anumit grad de civilizație este atins. Din nou, implicația nu e că a fi civilizat înseamnă a fi ateu: nici vorbă de așa ceva; ce vreau să spun mai degrabă e că religiozitatea este un fel de „stare naturală” a omului. Ce-i drept, de vreme ce conversa cu pricina nu e valabilă, așadar poți avea cineva care nu e barbar și totuși e religios și crede în miracole, nu se poate scoate prea mult de aici.

Te întrebi însă și cine s-ar putea califica la standardele invocate Hume: cineva care să nu se înșele nici pe sine, nici pe alții, perfect integru, lucrând numai cu dovezi sigure. Probabil că astăzi numai o instituție științifică are acest prestigiu (NASA sau ceva asemănător); sau știința în genere. Dar știința nu lucrează cu miracole; așadar, singurul tip de cunoaștere care ar putea oferi legitimitate miracolelor, le refuză din start posibilitatea.

Al doilea argument e ceva mai firav, fiindcă implică psihologie, iar filosofii strâmbă de obicei din nas când aud de aceasta (psihologia e prea legată de individ etc.). „Reacția de surpriză și uimire – scrie Hume – căreia îi dau naștere minunile, fiind o emoție plăcută, produce o tendință pronunțată către credința în acele evenimente din care a fost derivată.” (p. 179). Aici ține orice orice argument adus când se înregistrează încă o bătălie câștigată cu „psihologismul”. Altminteri, dacă e vorba de reacții psihologice, aș putea adăuga și duioșia: de pildă, când Mohamed consolează un palmier care plângea, îți vine să spui „ce induioșător e!”; și parcă contează mai puțin dacă așa ceva chiar se poate petrece – o astfel de preocupare ar aduce a cinism. Candoarea bate simțul realității.

În al treilea argument dăm iarași de barbarie, și anume când Hume observă că miracolele „[…] sunt răspândite mai ales în rândul națiunilor neștiutoare și barbare, iar dacă un popor civilizat le-a acceptat vreodată pe vreunele din ele, vom găsi că acel popor le-a primit de la strămoși neștiutori și barbari, care le-au transmis cu acea consfințire și autoritate inviolabilă ce însoțește întotdeauna opiniile moștenite.” (pp. 180-181). E vorba de un fel de copilărie a omenirii. Acum însă e altfel: „Este ciudat […] că asemenea evenimente minunate nu se întâmplă niciodată în zilele noastre” (p. 181). Identificăm aici cu ușurință contextul protestant în care Hume: miracole s-au petrecut, dar cel mult până în perioada apostolilor; de-atunci, s-a încheiat cu minunile. E mai puțin riscant să atribui toate miracolele trecutului, recunoscând ca autoritate doar Scriptura. Dar și celelalte Biserici creștine privesc cu suspiciune miracolele petrecute în zilele noastre (cel puțin la început): cumva, probabilitatea de a fi vorba de o înșelătorie e mai mare decât aceea ca o minune să se fi întămplat cu-adevărat. Suspiciune legitimă; dar aceasta înseamnă să gândești ca Hume, în termeni de probabilități. Nu poți, de fapt, să nu aplici o analiză à la Hume, de vreme ce există false miracole, ba mai mult, majoritatea sunt de acest fel.

Cel din urmă argument  a posteriori e cu siguranță interesant:  „[…] în chestiuni de religie, orice este diferit este și contrar și este imposibil ca religiile vechii Rome, a Turciei, a Siamului și a Chinei să fie, toate, întemeiate pe o bază solidă. De aceea, orice minune despre care oricare din aceste religii pretinde a fi avut loc […] are aceeași forță , deși într-un mod mai indirect, de a răsturna orice alt sistem. […] toate minunile diferitelor religii trebuie privite ca fapte contrarii” (p. 183). Aparent, sună ciudat că „orice este diferit este și contrar” în materie de religie: de ce n-ar putea coexista budismul, să zicem, cu creștinismul? E totuși greu de negat că fiecare religie pretinde că îți spune adevărul absolut („Să nu ai alți dumnezei în afară de mine!”…). Toleranța religioasă mi se pare mai degrabă un rezultat al filtrării religiei prin Iluminism; nu văd altfel cum s-ar împăca toleranța cu susținerea unui adevăr absolut. Să ni-i închipuim pe Luther sau pe Calvin toleranți cu alte religii! Mai sunt și cei care spun că, dincolo de formele particulare ale religiilor, toate tind către același absolut; că fiecare l-a înțeles în felul lui pe Dumnezeu, dar că acesta e unul, transcendent etc. Cu siguranță această perspectivă are atractivitatea ei: căci e lesne de observat că „absolutul” înfățișat de religii variază, de fapt, în funcție de geografie și cultură – Xenofan fiind probabil primul care a remarcat aceasta (fragmentul B 16: „Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii – că au ochi albaștri și părul roș…”). Dar, dincolo de faptul că nu e limpede cum ai putea scoate un „sâmbure comun” dintr-o religie monoteistă și una politeistă, mi se pare că această poziție se apropie mult de altă idee dragă Iluminismului, și anume de deism: să consideri balast riturile și specificitățile religiilor istorice în favoarea unei religii raționale. Totuși, deismul a fost în cele din urmă un eșec (culte de l’Être supreme!) și o anticameră pentru ateism.

Că tot a venit vorba de diferențe culturale: înadins am ales la început miracole din tradiția islamică și nu cea biblică – pentru a avea o anumită detașare. Un antropolog care studiază credințele unor triburi nu-și pune problema să creadă și el în ele; în schimb nu prea e dispus să facă același pas și pentru propriile credințe. Dar poate că e momentul să ne uităm la niște miracole mai apropiate de noi, iar un prilej bun pentru aceasta îl constituie recenta biografie a lui Arsenie Boca semnată de Tatiana Niculescu[5] – o carte care mi-a plăcut: foarte bine scrisă, de citit dintr-o răsuflare și dedicată unui personaj despre care toată lumea a auzit, dar pe care nu-l cunoaște (știați, de pildă, că „Sfântul Ardealului” era pasionat de Rudolf Steiner și de teozofie?).ei-ma-considera-facator-de-minuni-viata-lui-arsenie-boca-tatiana-niculescu-humanitas-2018

Miracol descris cel mai amănunțit în carte nu-i aparține lui Arsenie Boca, ci este faimoasa „minune de la Maglavit” din 1935, avându-l drept protagonist pe ciobanul Petrache Lupu. „Mergând spre târlă, i-a apărut dinainte, dintr-un tufiș, o arătare albă, «numai aburi», și a intrat în vorbă cu el. Duhul i-ar fi spus să lase stâna și să anunțe preotul și oamenii din sat să nu mai muncească în zilele de sărbătoare, să nu mai facă nelegiuri, să se pocăiască și să meargă la biserică. Ciobanul nu se lasă convins ușor, iar arătarea îl însoțește la stână, îl asistă în toate treburile lui, insistând să facă ce-i spune: «Tot vorbea cu mine, și a vorbit până ce am muls toate oile. Atunci i-am spus: iartă-mă că acuma mă duc, și m-am sculat să plec, dar ceilalți ciobani n-au voit să mă lase. Și mă tot întrebau dacă văd pe cineva și cine vorbește cu mine. Eu știam și vedeam, dar nu puteam să spun. […] Lumea poate nu va crede, dar eu, care am vorbit și l-am văzut pe Dumnezeu, cred, măcar de m-ați omorî.»” (pp. 41-42). Cum să evaluăm această relatare? Avem de-a face cu măturia cuiva al cărui „bun simț, educație și învățătură să stea în așa măsură în afara oricărei discuții încât să fim asigurați că ei nu se înșeală pe [el însuși]”? Nici vorbă, firește; mai degrabă îți vine să invoci babaria de care vorbea Hume. Ori poate „ca faptele ce atestă minunea să fi avut loc într-un mod atât de public și într-o parte atât de bine cunoscută a lumii, încât cunoașterea lor să nu poată fi evitată”? Nici atât; de altfel, nici măcar ciobanii din jurul lui n-au văzut „aburul”. Există însă consemnată și o opinie științifică – o comisie de medici,  condusă de neurologul Gheorghe Marinescu, a confirmat sănătatea psihică a ciobanului. Dar parcă tot nu e de ajuns. Cât despre acceptare minunii din partea mai multor intelectuali  de seamă ai vremii, „de la Camil Petrescu la Dan Botta și de la Emil Cioran la Nichifor Crainic, [care] văd în cazul de la Maglavit o expresie a misticismului colectiv al poporului român, care irumpe, în sfârșit, la suprafața vieții de fiecare zi înglodate în materialism” (p. 42) – mi se pare destul de limpede că ea folosește agendei lor (combaterea materialismului etc.), așa că îi văd predispuși să treacă peste un scepticism legitim; nemaivorbind că „în sfârșit” se petrece.

Altminteri, biografia Tatianei Niculescu nu relatează prea multe minuni; ne este înfățișat un Arsenie Boca preocupat mai degrabă să se distanțeze de „minunism” (cum o spune și titlul cărții). Totuși, câteva apar: pe vremea când Boca era călugăr la Sâmbăta de Sus, un țăran își aduce la mănăstire fiica de 16 ani care nu mai poate să meargă, iar după câteva zile e vindecată (p. 65); în perioada când a fost deținut la Canal, ar fi presimțit moartea mamei sale și ar fi experimentat fenomenul cunoscut sub numele de bilocație: se afla în tabăra de muncă și, în același timp, ar fi fost prezent și la înmormântarea mamei sale” (p. 130); târziu, după instalarea definitivă la Sinaia, ar fi vindecat un bolnav de cancer gastric căruia medicii nu-i mai dădeau nici o șansă (p. 196); soții Ceaușescu l-ar fi consultat pe Boca, iar acesta le-a prezis că vor muri într-o zi mare (p. 195).

Cred că următoarea frază a Tatianei Niculescu este relevantă aici (descrie activitatea lui Boca la Sâmbăta de Sus): „Cu aerul că face minuni, dar și cu umor, Arsenie Boca ține mici lecții de fizică unui public prea puțin alfabetizat, în bună măsura feminin și predispus, din admirație față de el, să creadă orice” (p. 67). Dar ca să nu spuneți că le-am spus „barbari” și am încheiat povestea, o să expun pe scurt și argumentul a priori al lui Hume, încercând să-i dau și o formulare nouă.

Am evitat până acum o discuție a definiției miracolului, pe de-o parte fiindcă e nesfârșită, iar adoptarea uneia decide deja în bună măsură rezultatul, pe de alta pentru că nu mi s-a părut absolut indispensabilă pentru argumentele a  posteriori, care vizează mărturiile despre miracole. Printre primii care au încercat o definiție este Augustin, care afirmă că un miracol este „orice apare dificil și neobișnuit, dincolo de așteptările sau abilitatea celui care se minunează la el” (De utilitate credendi, XVI, 34). Hume propune una diferită: „o încălcare a unei legi a naturii printr-un act determinat al voinței Divinității sau prin intervenția vreunui agent nevăzut” („Despre minuni”, p. 177, notă); și cam în aceeași direcție merge și cea a lui Toma d’Aquino („Despre acele lucruri se poate spune în mod adecvat că sunt minunate care sunt săvârșite de puterea dumnezeiască dincolo de ordinea pe care o urmează în general lucrurile”, Summa contra gentiles, II, ii, 101). Pentru Hume, dacă un eveniment nu violează o lege a naturii, atunci nu merită numele de „miracol”. Și-acum devine interesant. Încrederea noastră în mărturiile omenești, spune Hume, se bazează pe observațiile noastre cu privire la veridicitatea lor și a conformității faptelor cu relatările martorilor; așadar, motivul pentru care credem o mărturie nu este o conexiune cunoscută a priori, ci acela că suntem obișnuiți să găsim o concordanță între mărturie și realitate. Experiența este cea care dă autoritate mărturiei omenești și, firește, uneori mărturia poate să nu corespundă realității. Tot experiența stabilește legile naturii; acestea n-au fost niciodată contrazise (altfel n-ar fi legi). Același principiu al experienței care dă un anumit grad de încredere în mărturia martorilor dă un alt grad de încredere împotriva a ceea ce se străduiesc ei să stabilească. Când cele două feluri de experiență sunt contrare (legi ale naturii vs. miracole), continuă Hume, nu avem nimic de făcut decât să scădem una din alta („Despre minuni”, pp. 173-177.). Legile naturii n-au suferit până acum excepție, pe când mărturiile au fost uneori neadevărate; scădem, așadar, ceva probabil din ceva cert.

Aici vreau să încerc o reformulare și să v-o propun spre discuție, știind că încă e defectuoasă. Dacă am încerca să formulăm argumentul în chip transcendental? De ce n-am trage folos că l-a deșteptat pe Kant din dulcele somn dogmatic? Și anume, în loc să scădem o experiență din alta, să spunem așa: condiția de posibilitate a acceptării unei mărturii este experiența; dar mărturia contrazice experiența; deci mărturia se anulează pe sine. E-adevărat că aici experiența ar trebui să însemne un bloc din care nu poți să scoți nimic fără să se destrame întregul (ca la un castel de cărți). Dar nu poate fi concepută experiența astfel, ca neîngăduind fisuri?

 

 

[1] Coranul cel Sfânt în limba română, ediția a V-a, traducere realizată de către Liga Islamică și Culturală din România (București: Editura Islam, 2006),p. 694.

[2] David Thomas, „Miracles in Islam”, în Graham H. Twelftree (ed.) The Cambridge Companion to Miracles (Cambridge: Cambridge University Press, 2011), p. 204.

[3] Afirmația se bazează în special pe o notă de subsol la eseul „Of National Characters”; vezi David Hume, Political Essays, edited by Knud Haakonssen (Cambridge: Cambridge University Press, 1994), p. 86: „Sunt în măsură să bănuiesc că negrii și, în genere, toate celelalte specii de oameni (căci sunt patru sau cinci genuri) sunt în chip natural inferiori albilor”.

[4] David Hume, „Despre minuni”, secțiunea X din Cercetare asupra intelectului omenesc, traducere de Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu (Oradea: Ratio et Revelatio, 2014), pp. 171-191, la p. 178.

[5] Tatiana Niculescu, Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui Arsenie Boca (București: Humanitas, 2018).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s