Copii infidele

Iovan Drehe

(Thomas C. Brickhouse & Nicholas D. Smith, The Philosophy of Socrates, Westview Press, 2000)

Cartea scrisă de autorii americani Thomas C. Brickhouse (Lynchburg College) și Nicholas D. Smith (Lewis & Clark College), The Philosophy of Socrates, se dorește a fi o introducere în gândirea uneia dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei filosofiei, introducere care să satisfacă în principal publicul larg, nefamiliarizat cu filosofia clasică greacă în general sau cu Socrate în particular. În același timp, și specialiștii au ceva de câștigat de pe urma acestei lecturi, autorii oferindu-și, cu argumente, interpretările proprii cu privire la anumite probleme de exegeză socratică. „Socratele” pe care îl au în vedere cei doi autori este mai ales personajul din dialogurile timpurii scrise de Platon, cel mai cunoscut discipol al său („Socratele” fiindcă există și alți Socrate, de pildă cel prezentat în opera lui Xenofon sau cel din Norii lui Aristofan).

Cartea este scrisă în tradiția analitică de interpretare a filosofiei socratice inițiată de Gregory Vlastos și își prezintă încă de la început principiile interpretative urmate: principiul clarității interpretative, principiul plauzibilității interpretative, principiul fidelității față de text, interdicția anacronismului, principiul coerenței contextuale, principiul carității (o astfel de expunere fiind de altfel de preferat în orice carte de istoriografie filosofică). Pe baza acestor principii metodologice, în carte apar discuții despre temele predilecte lui Socrate ce sunt în general teme de etică, politică, religie. Prezentarea este problematizantă și prezintă cu detalii motivele pentru care înțelegerea a ceea ce a avut în vedere Socrate este dificilă, el însuși fiind predispus să problematizeze și să arate că lucrurile pe care ceilalți le luau de bune sunt de fapt mai complexe, mai nuanțate, mai profunde, poate mai incomode. Socrate însuși era un personaj care incomoda, lăsându-i perplecși pe marea majoritate a celor care se aventurau într-un dialog cu el pe teme pe care credeau că le cunosc foarte bine.

Se spune că Socrate, „peștele torpilă” sau „tăunul” atenienilor, ar fi dus o viață exemplară și întotdeauna o voce lăuntrică, un daimon, își rupea tăcerea dacă ceea ce făcea Socrate în acel moment ar fi avut consecințe imorale. Modul său de a fi, în public și în privat, i-a adus atât admirație cât și detractori, aceștia din urmă reușind să-l ducă în fața unui tribunal unde a fost condamnat la moarte în 399 î.e.n., în urma celui mai cunoscut proces din istoria filosofiei. Încă din timpul vieții, Socrate a fost considerat a fi un model de urmat de tinerii atenieni, printre care se găsea și Platon. Mai târziu, generații întregi care au citit dialogurile platoniciene și-au declarat prețuirea față de acesta. Personajul Alcibiade declara în dialogul Banchetul că Socrate îl face să realizeze că are scăderi în multe privințe și că își neglijează propria persoană; Cicero (în Tusculanae Disputationes) spunea că Socrate a fost primul care a coborât filosofia din cer pe pământ, în cetate și casele oamenilor; Seneca, în Epistole morale către Lucilius, menționa că spiritul lui Socrate nu a putut fi frânt nici de către cei treizeci de tirani sub care a trăit o perioadă; în Eseurile sale, Montaigne își exprima admirația față de un gânditor care avea oricând capacitatea de a se reînnoi, de a discuta cu oricine, față de simplitatea sa și lipsa de vanitate intelectuală. Secole mai târziu, Kierkegaard, în Boala de moarte, observă că lumea nu este conștientă de faptul că are nevoie de un nou Socrate. La aproximativ un veac și jumătate distanță, unul dintre cei mai cunoscuți tehno-profeți, Steve Jobs, mărturisește că și-ar da toată tehnologia pentru o după amiază cu Socrate (în Newsweek 28 octombrie, 2001 – link: https://www.newsweek.com/classroom-future-154191). Și lista aceasta este departe de a fi completă. Ceea ce pare evident este că cu toții preferăm să ne imaginăm că suntem înclinați spre a ne recunoaște ignoranța în subiecte pe care nu le stăpânim atunci când opinăm (deși câteodată ne subminează propria vanitate), cu toții gustăm ironia și sarcasmul (dar parcă nu împotriva noastră), fiecare dintre noi ar vrea să apară dispus să discute serios orice subiect cu oricine (totuși, câteodată nu prea avem dispoziția necesară fiindcă interlocutorul și/sau subiectul ar lăsa de dorit). Astfel, generații întregi de indivizi mai mult sau mai puțin intelectualizați s-au arătat a fi copii mai mult sau mai puțin infidele modelului Socrate.

Dar ce ar însemna să-l urmăm pe Socrate aici și acum? Cum ar arăta un discipol fidel al lui Socrate în zilele noastre? Dacă presupunem că rândurile scrise de Platon despre maestrul său sunt cel puțin plauzibile, să ne gândim de exemplu despre ce și, mai ales, cu cine discuta Socrate. Subiectele abordate de acesta sunt la fel de importante astăzi precum erau în Grecia veacurilor V-IV î.e.n.: despre dreptate, despre pietate, despre curaj, despre supunerea față de legi, despre auto-control etc. Și mai interesant este cu cine discuta Socrate despre aceste subiecte. Mogens Herman Hansen, un profesor de filologie clasică la Universitatea din Copenhaga, într-o scrisoare adresată lui N. D. Smith în 2 februarie 1987, îi mărturiseşte acestuia din urmă că „aproximativ jumătate” dintre interlocutorii lui Socrate sunt „criminali şi trădători”. Oricine poate să cunoască parcursul imoral al unor oameni de stat atenieni precum Alcibiade, Charmides, Nicias sau Critias, care apar și ca parteneri de dialog ai lui Socrate în opera lui Platon. Acesta (și probabil Platon după el) avea o idee recurentă vizavi de ce înseamnă comportamentul moral: ca să faci bine trebuie să cunoşti ce e binele și de cele mai multe ori ne înșelăm singuri crezând că știm. Socrate căuta să-i îndrepte pe acei „criminali şi trădători” de care vorbea Mogens Herman Hansen și considera că unul dintre principalele cauze ale răului comis este ignoranța acestora, iluzia că ar cunoaște ceea ce de fapt nu cunosc. Şi din acest motiv trebuia să discute cu aceștia despre virtuţi (înțelepciune, cumpătare, pietate ș.a.), cunoașterea acestora fiind esențială pentru oricine dorește să facă bine, să ducă o viață virtuoasă, o viață atât pentru sine cât și pentru ceilalți. Cu atât mai mult, am fi înclinați să zicem, aceste virtuți și cunoașterea lor sunt esențiale oamenilor de stat, de activitatea cărora depind mai multe vieți. Complementar, ne putem gândi și la o analogie cu episodul din Evanghelia lui Matei, 9, unde Isus le răspunde celor mirați că stă la masă cu oameni reprobabili și păcătoși:  „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi.”. Au nevoie discipolii actuali ai lui Socrate de un Socrate?

Poate suntem prea obișnuiți să vedem doar dialoguri între intelectuali, iar o discuție serioasă, de exemplu, între un influent lider de partid sau un afacerist al tranziției, pe de o parte,  și un intelectual recunoscut, pe de altă parte, să ni se pară improbabilă, fiindcă, nu-i așa?, nu prea avem cu cine discuta. Această înstrăinare a intelectualilor așa-ziși publici se poate simți în multe situații neexistând o predispoziție spre dialog direct și constructiv între intelectuali și oamenii de stat criticați, ci doar între intelectuali, de parcă cei criticați ar trebui să fie mai conștienți de avantajele comunicării decât sunt (pare, totuși, mai atractivă invectiva dintr-o poziție de superioritate pretins cerebrală). Astfel: nu se poate discuta cu „ciumații” (pentru că inferioara lor configurare ideologică – și nu numai – nu-i lasă să ne înțeleagă, iar perfecta noastră configurare nu ne permite să fim înțeleși); și nici nu ne interesează „cultura pop” a celor săraci cu duhul (trăim doar cu Kant, Bach și Matisse, produse inferioare precum serialele tv sau benzile desenate fiind forme rudimentare de cultură) fiindcă aceasta este cea care ridică bariere între noi, fiind destul de evident că un act moral portretizat într-un film cu super-eroi este inferior estetic unui act moral reprezentat în marea literatură. Și exemplele care să ne înfățișeze ruptura pot continua. Este această ruptură un semn al unei lumi socratice în stindard dar prea puțin socratice în spirit?

Ce ar face un Socrate reajuns printre noi? Cum și-ar transmite mesajul? Cu cine ar dialoga? În ce manieră ar dialoga? Ni-l putem imagina pe Socrate revenit într-o scenă croită după povestea Marelui Inchizitor? În acea scenă, mai marii intelectualilor zilei, mulțumiți de status-quo-ul cultural actual, i-ar explica fără menajamente lui Socrate că lumea discipolilor săi nu mai are nevoie de el, de libertatea de gândire pe care o propune acesta, pentru că există cărți, autori, curente, obiecte osificate în venerație amatoricească sau savantă, care potolesc nevoia de gândire, într-o lume în care avem toate răspunsurile, întrebările devenind de mult timp doar un simplu artificiu retoric. Socrate va zâmbi și din acel zâmbet al lui ne-am da seama că a rămas fără întrebări pentru casta savanților. Și va pleca apoi să rătăcească din nou pe aleile întunecoase ale istoriei noastre culturale, în căutare de „criminali, trădători și proști”.