Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Dosso_Dossi_026Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Continue reading Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Istoria filosofiei ca opțiune filosofică

Grigore Vida

Studiul istoriei filosofiei e privit uneori ca întreprindere de anticar, o incursiune într-un muzeu de antichități – venerabile, fără îndoială, dar puțin relevante pentru ziua de azi; iar uneori nu li se atribuie decât statutul de curiozități, apte doar de a ne stârni uimirea prin stranietatea lor. Astfel încât istoricul filosofiei e pus adesea în situația de a-și justifica disciplina; mai mult, e primit cu retincență la masa filosofilor, de vreme ce nu face „filosofie”, ci „doar” istoria filosofiei: nu spusese Kant, de pildă, că n-a scris pentru istoricii filosofiei? Degeaba va aminti istoricul filosofiei că ținta lui Kant în acel pasaj este una specifică (îl are în vedere pe Jakob Brucker); opinia potrivit căreia istoria filosofiei e mai degrabă „istorie” decât „filosofie” e bine înrădăcinată, chiar dacă difuză (ori poate tocmai de aceea).

Eu însă vreau să iau studiul istoriei filosofiei drept o opțiune filosofică. Socot că marele avantaj pe care îl are istoricul filosofiei este posibilitatea de a practica orice tip de filosofie. De ce m-aș înscrie într-o direcție filosofică contemporană când îi văd dintru-nceput limitările? De ce aș asuma marginile impuse de o școală când istoria filosofiei îmi oferă o bogăție nesfârșită de idei și posibilități  de exprimare? Cred cu tărie că istoria filosofiei e cel mai bun leac împotriva autarhiei „-ismelor” în filosofie. Să fie însă și această poziție un „-ism”, și anume eclectism? Nu, căci nu vreau să extrag din fiecare filosofie „sâmburele bun” pentru a alcătui un sistem de adevăruri care să se împace bine unele cu altele. O astfel de fugă după consistență ar fi la fel de constrângătoare ca adoptarea unei unice poziții filosofice. Ci sunt dispus să asum poziții contrare și să însoțesc oricare filosof pe drumul său. Datorită acestei nepărtiniri, se prea poate să se vorbească atunci de un soi de „scepticism erudit”. Dar nu o suspendare a judecății am în vedere aici; și nu o indiferență, ci o asumare – iar istoricul filosofiei are această libertate care altora li se refuză: aceea că poate asuma filosofii contrare. Și nu doar că poate, ci chiar trebuie: căci sarcina istoricului filosofiei e să pătrundă cât mai adânc în gândirea filosofilor pe care îi studiază. De aceea aș păstra „erudit” din formula de mai devreme, fiindcă erudiția și asumarea se prespun: nu poți aprofunda un filosof fără a-i asuma gândirea și nu i-o poți asuma fără a-l studia temeinic.

La ce e bună istoria filosofiei?

Nora Grigore

four philosophersAm auzit cândva, din partea unui profesor de filozofie român că există – observase dânsul –  un anumit fel de studenți la filozofie: cei cărora le place Platon mai mult decât Aristotel, Sf. Augustin mai mult decât Toma, Pascal mai mult decât Descartes. Nu știu dacă împărțirea aceasta este reală sau nu, dar mi se pare semnificativă, mai ales că este observația cuiva care își petrecuse viața printre studenții de la filozofie. Când întrebăm “La ce bun istoria filozofiei?” tindem să ne referim mai ales la cercetarea acdemică (cum ajută cunoașterea istoriei filozofiei în formularea de argumente, rezolvarea de probleme etc.), nu neapărat la aspectul său de formare și învățare. Nici eu nu vreau sa ma refer exclusiv la acesta, dar cred că, pornind de la el, descoperim o altă fațetă a istoriei filozofiei, un alt posibil rol al acesteia: acela de a-ți descoperi afinitățile de temperament filozofic, de găsi “tribul”[1] filozofic căruia îi aparții. Continue reading La ce e bună istoria filosofiei?

Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Iovan Drehe

 

1121d796ee13eb3b6bfdd247f40a0db6Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.

Continue reading Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Prietena noastră filozofia: cum mai facem filozofie astăzi?

O întâlnire cu Gabriel Liiceanu și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre tipuri de filozofie (filozofie academică, filozofie pentru toată lumea), obiectul filozofiei, precum și despre posibilitatea popularizării filozofiei. Înregistrarea dezbaterii poate fi urmărită și aici.

Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

Tudor Mărginean

(Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life, Princeton University Press, Princeton, 2011)

Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life e o lucrare de filosofia și istoria științei care a lăsat amprente semnificative asupra modului în care se practică acum sociologia și istoria științei. Deși „turnura istorică“ în filosofia științei începuse mai devreme, în cercurile sociologilor și istoricilor științei încă se păstra convingerea că factorii externi și factorii interni demersului științific sunt categorii care trebuie riguros delimitate și tratate separat. Acest lucru apare evidențiat în introducerea la a doua ediție, din 2011 (prima apărând în 1985): “Puțini istorici sau sociologi respectabili ai științei iau în considerare acum relația dintre ceea ce cândva erau în mod curent  factori interni sau factori externi. (…) Și cu greu mai spune cineva că o istorie adecvată despre factori este vitală pentru a proteja instituția științei moderne de interferența politicii și cunoașterea științifică de deformare.”[1] Ceea ce au reușit să arate cei doi autori, într-un într-un mod convingător pentru mulți istorici ai științei, a fost că factorii sociali și politici nu pot fi riguros delimitați de practica științifică. Continue reading Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

“Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Dan Bragagiu

(Ian Hacking, Representing and Intervening: Introductory Topics in the Philosophy of Natural Science Cambridge: Cambridge University Press, 1983)

Ian Hacking, unul din reprezentanții Școlii de la Stanford, se încadrează (alături de Nancy Cartwright, John Dupre, Patrick Suppes și Peter Galison) în contextul turnurii experimentale prin care trece filosofia științei la începuturile anilor ’80. Acest grup se remarcă în cadrul dezbaterilor din metafizica științei prin propunerea unor noi argumente în favoarea realismului științific, producând un val de noi reacții la pozițiile populare din acea vreme (în principal la, empirismul constructiv al lui Bas van Fraassen). În Representing and Intervening, obiectivul lui Hacking nu este doar acela de a oferi argumente pentru atitudinea realistă cu privire la teorii sau entități, ci în același timp de a realiza o distincție între modurile de raportare în practica științifică, anume între reprezentare (modul de raportare preponderent teoretic) și intervenție (modul experimenalist de raportare). Prin această distincție autorul reușeste să acopere o plajă de subiecte centrale pentru filosofia științei, oferind o lectură propedeutică temeinică în acest domeniu, precum și resurse bibliografice substanțiale. Continue reading “Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților