Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Diana Stere

James M. Lattis, Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology, University of Chicago Press, 1994

Aveați idee că, printre cele mai masive cratere de pe sufrața lunii (cu un diametru de aproximativ 374km), se numără unul care poartă numele ‘Clavius’? Mai sunt și altele, cu numele de ‘Copernic’, ‘Tycho’, sau ‘Galileo’, însă niciunul dintre ele nu se apropie de dimensiunile lui ‘Clavius’. Și totuși simțim ceva paradoxal la mijloc. Cu toții am auzit o grămadă de povești despre Copernic. La fel și cu Galileo. Cine este, însă, acest Clavius, și de ce popularitatea sa pare să fie invers proporțională cu dimensiunile craterului care a fost denumit după el? 

Proiectul pe care și-l propune James Lattis în „Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology” poate fi, atunci, văzut ca o încercare de a echilibra, într-un sens, acest raport; printr-o narațiune care se distanțează de cele tradiționale, o narațiune, mai degrabă, de tipul așa-zișilor „pierzători” din istoria științei, Lattis ne înfățișează un personaj care pare să fi avut, pur și simplu, ghinionul de a se afla în tabăra „greșită” a începuturilor revoluției științifice. Acesta este Christopher Clavius. Continue reading Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Vaguitatea practicilor științifice

Bica Daian

  • Nancy Cartwright, Nature, the Artful Modeler, ed. Open Court, Chicago, 2019

            Ultima carte a lui Nancy Cartwright este o contribuție filosofică periculoasă. O recenzie care și-ar propune să facă dreptate acestei cărți ar trebui nu să propună în mod coercitiv o interpretare unică, ci mai degrabă să arate cum această carte nu ar trebui citită. Volumul ar putea fi lecturat, de pildă, ca o abordare pragmatistă a conceptului de model, ca o valorificare ambițioasă a metafizicii dispozițiilor, sau ca un melangé subtil de istoriea științei, metafizică a științei și metode formale prin care autoarea oferă o sinteză a numeroaselor idei pe care le-a susținut de-a lungul timpului și cu care a modelat, în ultimele decenii, filosofia generală a științei. Însă așa cum există perspective multiple prin care acest proiect poate fi înțeles, în mod similar există diverse căi prin care proiectul lui Cartwright nu ar merita să fie citit.

             Calea cea mai puțin prolifică este acea de lua termenul-cheie de practică științifică, bolta care leagă elegant cele trei prelegeri, ca fiind  imprecis și prost definit. Calea de scăpare din această pistă de lectură înfundată ar fi ca înțelesul termenului să fie considerat drept metafizic vag. Ce legătură există, s-ar putea întreba acest sceptic, între politicile publice pentru combaterea HIV-ului și experimentul lui Milikan cu picătura de ulei? Cartwright oferă un răspuns elegant acestei provocări. Ambele situații sunt techné-uri care au success predictiv și explicativ, și care intervin asupra unor aranjamente de cauze specifice cu scopul de a oferi o reprezentare științifică cât mai fidelă, adică pentru a le descrie mecanismul și manifestarea (Cartwright 2019, 5). Cartwright introduce termenul de mașină nomologică pentru a descrie această ontologie (Cartwight 2019, 29).

Continue reading Vaguitatea practicilor științifice

Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Dana Jalobeanu

Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filosofie pentru tânăra generație, traducere de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, București, 2007

În ultimii ani am avut de răspuns adesea la o întrebare tot mai presantă. Ea vine dinspre studenți, de cele mai multe ori. Sau dinspre cei care ar vrea să (re)devină studenți. Sau dinspre cei care, pur și simplu, au, uneori, nostalgia celui ce învață. Întrebarea e formulată în mod diferit, însă substanța ei este aceeași: Ne puteți recomanda o carte introductivă? O carte care să ne explice cum e cu marile întrebări? Să ne deschidă puțin ușa spre filosofie, sau spre marea cultură? O carte care să nu fie un tratat, să nu fie complicată, să nu fie plicticoasă? Obișnuiam să răspund zâmbind la această întrebare, spunând că sunt multe astfel de cărți. Că cea mai mare parte a cărților bine scrise (și bine citite) fac asta. Că te poți apropia de filosofie citind Dostoievski sau Thomas Mann, așa cum te poți apropia la fel de bine citind cărțile lui Pierre Duhem și Alexandre Koyre. Că nu există intrări privilegiate și nici scurtături. Dai într-o zi peste o carte care-ți vorbește, o carte care-ți deschide ferestrele sufletului și-ți trezește dorința de a afla ce este dincolo de ușa care pare să țină ferecată gândirea, marea cultură… răspunsurile la întrebările pe care, până acum, nici nu știai că le ai. Pentru unii a fost Jurnalul Fericirii; pentru alții, Jurnalul de la Păltiniș; sau Moartea lui Ivan Ilici; sau Frații Karamazov. Continue reading Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Maria Tănase – nostalgia unui timp pierdut

Daniela Maria

Maria Tănase – O fântână pe un drum secetos, Simona Antonescu, Polirom 2019.

Cum poți simți nostalgie față de ceva ce nu ai trăit? Față de ceva ce nu face parte, în mod direct, din propria ta biografie…. Sau chiar mai mult: cum poate să-ți fie dor de o persoană pe care nu ai cunoscut-o? Cum se produce și cum se manifestă dorul de ceva sau de cineva recuperat exclusiv prin intermediul lecturii? Și ce ne face să fim, în același timp, aproape și foarte departe, prin dorul pe care îl simțim?

Sunt gândurile cu care am deschis această carte; o carte străbătută de această vraja tăioasă a Mariei Tănase, de energia ei nestăvilită și nostalgică, în același timp. Căci nostalgiile se întâlnesc. Nostalgia unui timp pierdut. Nostalgia față de o personalitate pe care nu vei putea niciodată să o cuprinzi cu gândirea sau cu inima, să o înțelegi complet, dar pe care poți îndrăzni să îndrăgești complet. Ce face această biografie romanțată este tocmai să exploateze nostalgia, ajutându-ne să o căutăm și să o descoperim pe cea care a fost Maria Tănase. Împreună cu autoarea, Simona Antonescu, cea care ne furnizează povestea și asamblează materialele. Continue reading Maria Tănase – nostalgia unui timp pierdut

Îmblânzirea singurătății. Școala și cărțile ei

O dezbatere cu Mihai Maci și Dana Jalobeanu despre rostul lecturii, al scrisului și, în general, al muncii intelectuale în viața noastră, mai ales atunci când suntem tineri; despre cărțile care ne formează (Bildung, παιδεία) și intră în alcătuirea noastră adesea fără s-o știm. Ce rol joacă școala într-o primă vârstă a descoperirii de sine? Ea deschide, desigur, către forme de sociabilitate, dar, mai important, una din menirile unei școli temeinice – fie și una în care „nu se învață nimic”, ca a lui Noica –  este aceea de a fi un mijlocitor al întâlnirii cu singurătatea – cea pe care o presupune lectura, precum și singurătatea, încă și mai adâncă, de la masa de scris. O formă bună de singurătate, dar care necesită și curaj, unul pe care puțini îl bănuiesc prezent în viața cărturarilor.

Bibliografie:
Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață (Humanitas, 2019)
Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filozofie pentru tânăra generație (Curtea Veche, 2007)

 

Vineri, 13 decembrie, ora 18. Intrarea este gratuită. Pentru a rezerva un loc, vă rugăm să trimiteți un email pe adresa:

info@lapetitebouffe.ro

Fascinația arheologiei

Dana Jalobeanu

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019

Introducere pentru cunoscători

Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc. Citeam în fiecare vară cartea lui Ceram, căreia îi adăugasem cam tot ce se găsea prin biblioteca părinților mei, a prietenilor și vecinilor, precum și în mica bibliotecă a școlii: povestea lui Schliemann spusă de el și de alții, cărțile lui Thor Heyerdal, plus o grămadă de maculatură. După cum vedeți, mă pasiona mai degrabă povestea de aventuri a arheologiei. Nu era o pasiune complet nereflectată, totuși. Când prietena mea mai mare mi-a pus în mână cartea lui Erik von Daniken, am citit-o, politicos, mi-a chiar plăcut, pe alocuri, dar am știut imediat că nu e ceea ce caut. Cumva, elucubrațiile lui Daniken răpeau jocului exact ceea ce avea el mai spectaculos: nemaipomenita creativitate și imaginație umană, dublată de curajul și inventivitatea arheologului-detectiv. Extratereștrii nu aveau ce să caute în povestea asta, îmi spuneam eu.

Nu m-am făcut arheolog, până la urmă. Dar am rămas cu ceva din aceste lecturi ale copilăriei: recunosc pasiunea pentru descoperire, iubesc reconstrucțiile, ipotezele riscante, demonstrațiile aventuroase. Și cărțile care-mi aduc aminte de această primă iubire. Precum cartea lui Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O carte pe care am citit-o într-o noapte, amintindu-mi, cumva, de entuziasmul acelor prime lecturi din copilărie. Continue reading Fascinația arheologiei

Epoca ciclopilor?

Dana Jalobeanu

(Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul epoca clasică, traducere de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas 2019)

O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine… sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)

Cartea lui Catherine Nixey pornește de la imagini familiare, imagini pe care le avem cu toții pe retină – distrugerea templului din Palmyra, demolarea ultimelor vestigii antice ale Siriei de către hoardele armatei așa numitului „stat islamic”.

Palmyra_after_freedom_(4)

Folosind aceste imagini familiare și încărcate emoțional, jurnalista Catherine Nixey ne duce într-o călătorie în trecut, evocând momentele când templul zeiței Atena din Palmyra a fost devastat pentru prima oară. Atunci, ca și acum

Nimicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra îi aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți înarmați doar cu pietre, cu drugi de fier și cu un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele și se mișcau iute ca gândul. Mărețele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi.

Continue reading Epoca ciclopilor?