Bibliotecile mele (2)

A doua bibliotecă-refugiu pe care am descoperit-o când eram studentă nu era chiar așa de ușor de accesat. Prima oară când am ajuns acolo a fost la capătul unei lungi călătorii de noapte cu trenul, la clasa a II-a, într-o friguroasă noapte de februarie (pe vremea când grănicerii te dădeau jos din tren, la 3 am, să-ți controleze pașaportul). Era biblioteca Central European University, de la Budapesta.

Revenim printre rafturi de bibliotecă

Cât de mult vă lipsesc bibliotecile? O parte din noi trebuie să admitem că de mult n-am mai răsfoit cărți, n-am mai explorat printre rafturi și nici n-am mai dat search-uri prin baze de date livrești. Cafeneaua filosofică vă propune o vizită virtuală în una din cele mai notabile biblioteci britanice. Alături de profesorul Scott Mandelbrote (Ward & Perne Librarian), vom intra în biblioteca de carte veche a colegiului Peterhouse din Cambridge.

Bibliotecile mele (1)

Prima mea bibliotecă-refugiu a fost, fără discuție, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Mai era biblioteca de la Fizică, dar acolo era mai degrabă prilej de socializare; era și biblioteca de la Filosofie, unde se discutau multe. Dar cărți nu prea erau nici în una, nici în cealaltă. În biblioteca de la Fizică, numerele de reviste bune se opreau, brusc, la sfârșitul anilor 70 (când cercetarea românească se închidea definitiv și începea să producă exclusiv „pentru interior”). La Filosofie, în anii 90, mai găseai câte ceva, din întâmplare - cărți aduse de profesori din primele „stagii de cercetare” de după Revoluție. Dar adevărata comoară era la BCU. Acolo, într-un fișier separat (dulapuri întregi de sertare și cartonașe) se găsea „arhiva secretă” - cărțile care, înainte de 1989 erau interzise, și deci inexistente.

Despre materialitatea textelor. Scurt ghid ilustrat

Istoria filosofiei sau a științelor poate fi văzută drept ocupându-se cu idei. Cumva surpinzător, uneori ideile astea sunt ”divorțate”, rupte de orice materialitate. Uneori ele există în mințile gânditorilor, alteori nici acolo, ci pe un tărâm de dincolo (poate numit chiar tărâm ”logic”). De pildă, în Originile filosofiei analitice, Michael Dummett ne spune că principalul său precept metodologic e că ”ideile sunt, cum ar veni, în aer”. Se conturează astfel o ”istorie a gândirii”, prin opoziție cu ”istoria gânditorilor” particulari. Pentru cea dintâi, cauzalitatea istorică e doar de importanță secundară. E o istorie privită de sus.

Traducerea: artă sau spectacol?

Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).

Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

În scrierile lui Cicero apare de mai multe ori un paradox legat de traducerea filosofică – el, marele traducător, trebuie că a reflectat mult asupra acestei activități – care ar putea fi formulat astfel: cine e interesat de filosofie îi va citi pe filosofi în greacă, nu în traducere latină; cine nu e interesat de … Continue reading Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

The Spell of Biography: Isaac Newton and the History of Science

For a longtime, scholars claimed that one of the major differences between philosophy and science reflected their attitude towards biography. Philosophers were prepared to die for their ideas and had to to live according to their own preaching. By contrast, scientists produced ideas and theories which inhabited a different world than that of their own biography. They were concerned with the Truth. And the Truth spoke for itself. Gaston Bachelard once famously contrasted Galileo and Bruno in these terms. Bruno was defending a theory for which there was no proof (the infinity of the universe). A theory he was prepared to die for. By contrast, Galileo constructed a theory for which he had a number of proofs. There was no need to die for it. Isn’t it tempting to think that this is how science was born?

Drumul de la Astrologie la Filosofie Naturală

Cum ajunge astrologia o disciplină universitară? Și de ce încetează să mai fie una? Care este drumul de la astrologie la filosofie naturală? Iată câteva dintre întrebările cărții lui Darrel Rutkin, Sapientia Astrologica: Astrology, Magic and Natural Knowledge. 1250-1800; lucrarea reprezintă primul volum dintr-o trilogie. În cele ce urmează, voi încerca să vă spun cum am citit eu această primă parte a proiectului lui Darrel Rutkin. Cartea este împărțită în patru secțiuni: prima, tratează problema astrologiei sub influența lui Aristotel, a doua parte se ocupă de relația astrologiei cu teologia; a treia, de relația dintre astrologie și magie; iar a patra este despre felul în care astrologia era privită în universități; tot acest studiu întinzându-se din perioada medievală până în cea modernă.

O Biblie-bibliotecă

Undeva în secolul al treilea al erei noastre, în Alexandria, a început un mare proiect de colectare, editare și traducere a unor manuscrise; un proiect care punea la lucru tehnicile filologiei grecești, ceva din rigoarea școlilor de filosofie, tehnici vechi și noi de transcriere și copiere, noi materiale de lucru, și metode de colaborare. Cel care a pus în mișcare acest proiect e un e un personaj greu de caracterizat: filosof și filolog imersat în cultura greacă, dar interesat în folosirea acesteia ca instrument pentru a înțelege și traduce adevărul aflat în afara spațiului cultural grecesc sau roman; pedagog și îndrumător spiritual, erudit, dar și polemist pasionat; căutător de manuscrise dar, poate, mai ales și înainte de toate, întemeietor de biblioteci. Căci asta s-a născut la capătul proiectului de care vorbeam. Hexapla: o biblie-bibliotecă.

Cele două culturi V. Despre bătălii, spirit practic și dogmatism

În Science and Culture, Th. Huxley ne spune că evoluția cunoașterii se petrece prin bătălii. O facțiune câștiga lupta împotriva alteia, pe care o înlocuiește. Renașterea, redescoperind scrierile unor Vergiliu și Cicero, se îndepărtează de cunoașterea ”călugărească” a Evului Mediu, iar curând, prin mișcarea umaniștilor, limba greacă câștigă ”bătălia” împotriva unei latine revăzute. Reforma umaniștilor este însă multifațetată: victoria de care se bucură limba greacă înseamnă o nouă educație, o nouă religie, o nouă cunoaștere a naturii, un nou mod de a vedea lumea. Însă, pentu Huxley, noi nu am ieșit niciodată din acest sens al istoriei. Deși există progres în cunoaștere, dintr-un anumit punct de vedere noua Știință este exact precum cunoașterea călugărului sau a umanistului: atotcuprinzătoare, revoluționară și fără rest. Elimină formele vechiului establishment și pune totul pe baze noi