Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

The poetic veil: fables, philosophy and the shaping of the Renaissance

Dana Jalobeanu

(Edgar Wind, Pagan Mysteries in the Renaissance, Penguin Books, 1967)

Image result for wind pagan mysteries in the renaissanceImagine a course which combines, in an imaginative manner, philosophy, art history, literature and a lot of discussions about how to see and understand famous painting. Imagine looking at beautiful paintings — by Boticelli, Raphael and Pierro della Francesca – and learning how to look and what to search for in them.

Take, for example, Boticelli’s Primavera, one of the most celebrated paintings of all time. How shall we look at it? What is the relation between the various groups of figures represented in the painting? There are two “triads” represented on canvas: on the left, the three graces engaged in a seraphic dance. On the right hand side, another dynamic group of three figures: Zephyr, the nymph Chloris, and Flora, the goddess of the spring. In the center, still, quiet (and fully dressed) Venus, more like a “goddess of moderation,” than like the figure we all know (from other Renaissance’s paintings). Above all, Cupid, caught in flight, points his arrow to the dance of the graces. How are we to “read” this strikingly dynamic painting? What do we need to decipher the complex and eclectic mixture of symbols? Continue reading The poetic veil: fables, philosophy and the shaping of the Renaissance

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Despre (ne)fericirea tiranilor

O discuție între Ana Petrache și Iovan Drehe, moderată de Grigore Vida, despre relația între filozofie și politică, pornind de la disputa dintre Leo Strauss și Alexandre Kojève. Trebuie filozofia și politica să rămână separate, ori e de dorit, dacă nu o contopire, atunci o reconciliere a lor? Ori poate că politica trebuie să devină ancilla philosophiae?

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Dreptate și lege în „Antigona”

O discuție între Filotheia Bogoiu și Vichi Ciocani, moderată de Grigore Vida, despre Antigona lui Sofocle. Printre temele abordate s-au numărat: legea naturală la Aristotel și posibilitatea aplicării acestui concept în Antigona; interpretarea lui Hegel a tragediei ca înfruntare între două forțe egale, fiecare la fel de îndreptățite: individul și statul; reținerea lui Goethe față de pasajul în care Antigona afirmă că nu s-ar fi sacrificat pentru nimeni altcineva în afară de fratele ei.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Sic semper tyrannis

Iovan Drehe

Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.

Continue reading Sic semper tyrannis

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)