Delia

Povestea Deliei Bacon nu poate să nu te impresioneze. E o colecție de manual de prejudecăți și idei fixe, un exemplu perfect al constrângerilor și barierelor culturale artificiale ale societății victoriene. E atât de bună, încât e foarte greu să n-o romanțezi. Mai ales azi, e atât de tentant să repovestești istoria Deliei Bacon din perspectiva victimei. Ai tot instrumentarul: o femeie frumoasă și inteligentă, autodidactă, de o erudiție remarcabilă, capabilă să vorbească cu talent, convingere și entuziasm, capabilă să convingă sau cel puțin să intrige. O minte originală, o teorie stranie dar ingenioasă, ani de muncă asiduă și, în cele din urmă, un volum consistent, de peste 700 de pagini. Un volum a cărui posteritate ne intrigă și în ziua de azi. Căci e volumul de la care a început totul. Pe urmele Deliei Bacon, oameni de marcă din generații diferite au fost convinși că piesele lui Shakespeare n-ar fi putut fi scrise de actorul care semna cu numele William Shakespeare. Că William Shakespeare, din Stratford upon Avon nu avea nici anvergura culturală, nici sensibilitatea, nici educația potrivită pentru a scrie Hamlet și Regele Lear, Iulius Cesar sau Coriolan.

Ce ne face excepționali?

Trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit iremediabil de această carte din primele ei pagini (sentiment care s-a cristalizat definitiv la pagina a 15-a), și simt că m-aș sufoca dacă nu aș vorbi despre ea, chiar dacă știu că inevitabil îi voi strivi corola de minuni, îndesând-o în forma unei recenzii. Citind această carte i-am conturat în minte o hartă, și aș spune că e compusă din câteva părți: cea de-a doua este despre om; a treia - despre libertate; a patra - despre viață; iar acestea trei sunt introduse de prima parte, cea care stabilește conceptul ce le reunește și le explică pe celelalte trei – ideea de excepție. Cum ajunge autorul la acest concept? 

Despre raționalitate, pe larg

Marcus Knauff și Wolfgang Spohn (eds). The Handbook of Rationality, M.I.T. Press, 2021. [articol disponibil de asemenea pe blogul autorului] Studiul raționalității este o provocare interesantă (și o problemă controversată) a timpurilor pe care le trăim. Despre raționalitate ne vorbesc cărți de popularizare recente (și de succes) (traduse, de altfel, și în limba română). Evenimentele … Continue reading Despre raționalitate, pe larg

Lista lui Cehov

Pentru iubitorii literaturii lui Cehov, corespondența lui va fi cu siguranță o surpriză. Cel puțin așa a fost pentru mine. Este, acolo, o altă voce decât ceea ce-mi imaginam eu că transpare din umorul trist și ironia lucidă, sau din imaginația debordantă cu iz de farsă care apare ici-colo în piesele sale. Cehov cel din Scrisori funcționează în alt registru. Ce te izbește în primul rând este disciplina, determinarea, simțul exacerbat al responsabilității. Tânărul Cehov decide că responsabilitatea lui este familia: tatăl, despotic și adesea stupid, mama, semi-analfabetă, cei trei frați și o soră, dar și mătuși etc. Un întreg clan. Pe care-l ține cu producția sa literară, scriind povestiri și schițe umoristice mai întâi, apoi povestiri și teatru, mereu cu deadline-uri, căci trebuiau găsiți bani de chirie.

Revărsarea unui spirit liber

M-am întâlnit cu Cehov, de curând. Am încercat în nenumărate rânduri să-l cunosc, dar mereu m-am aflat în urma lui misterioasă, iar misterul acela îmi dădea un fior; mi se părea că sunt mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit să fiu pentru a-l cunoaște. Până acum, când mi-am luat elan și m-am avântat să-l cunosc. M-a primit cu brațele deschise și am găsit printre rânduri sufletu-i revărsat. Aproape de fiecare, cunoscând, parcă, pe fiecare, pune viața în scenă, deși ne lasă să înțelegem că viața este o scenă.

Prezența invizibilă

De mulți ani de zile duc cu mine – prin toate casele prin care am locuit – copia unei gravuri celebre a lui Durer: mâinile în rugăciune. E o imagine tipică pentru ceea ce știe Durer să facă mai bine: să-ți arate, ascunzând, să te pună pe gânduri în fața prezenței invizibile care dă imaginii o autenticitate greu de descris în cuvinte.

Fascinația biografiei și capcanele imaginației

Superstiție, idolatrie, teorii ale conspirației magistral ilustrate în cartea unui expert în Shakespeare care și-a propus să treacă în revistă, cu atenție, mecanismele psihologice la lucru în teoriile negaționiste. Delia Bacon, Mark Twain, Henry James, Sigmund Freud... sunt doar câteva dintre personajele cele mai cunoscute care-și fac apariția în paginile acestei cărți fascinante. Ce au ei în comun? Faptul că au crezut, cu tărie, că actorul William Shakespeare, din Stratford upon Avon, n-ar fi putut scrie niciodată piesele pe care posteritatea le-a cunoscut și le-ai iubit sub numele său. Cartea lui James Shapiro conține o bogată galerie de astfel de personaje - cititorului îi vine să spună, nepoliticos, o „menajerie” de personaje, unul mai pitoresc decât altul, însă merită remarcat, așa cum au și făcut-o unii dintre cititorii cărții, că unul dintre meritele ei este chiar politețea și atenția cu care examinează argumentele adversarilor, oricât de fanteziste și de amuzante ar fi ele.

Conversații cu Descartes

Am ajuns la Cafeneaua filosofică cu numărul 61 - la care vă așteptăm să vorbim despre Corespondența lui Descartes. Despre laboratorul de cercetare pe care-l putem găsi în scrisorile sale, dar și despre omul Descartes, așa cum transpare din corespondența purtată cu prieteni și adversari din întreaga Europă. Dana Jalobeanu în dialog cu Vlad Alexandrescu, … Continue reading Conversații cu Descartes

Viața ca filosofie

Gheorghe Guțu (1906 – 1964) clasicist, traducător, istoric literar și profesor în filologie clasică, a scris această biografie a lui Seneca înainte de război. Ea apare inițial la Editura Casa Școalelor în 1944, dar este retipărită la Editura Humanitas în 2021. După șapte zeci și șapte de ani, cartea lui Guțu rămâne încă o sursă de cunoaștere demnă de atenție atât pentru felul în care reconstruiește contextul unei vieți memorabile, cât și pentru o mai bună înțelegere a operei lui Seneca.

Limba filosofiei

Unii dintre voi știu că am vorbit pe larg la Cafeneaua filosofică de vineri seara despre eterna problemă a limbilor în care se poate face filosofie. Este limba română o limbă o limbă filosofică? Există limbi privilegiate pentru filosofie? Sunt ele greaca și germana, cum spun unii dintre filosofii secolului XX?