Memoriile și travaliul reamintirii

Sunt o cititoare de memorii. Acele memorii care, deși parte din biografia cuiva, nu sunt autobiografie și nu sunt jurnal. Autobiografia vizează întreaga viață a unei persoane, pe când memoriile compun, re-compun un moment al trecutului pornind de la propriile observații, percepții, trăiri. Ele sunt o rememorare, este ceea ce Paul Ricoeur numea „reîntoarcere, în conștiința trează”[1] a unor evenimente trecute. Ele nu urmăresc un fir cronologic, de asta se ocupă jurnalul care prezintă, pe lângă succesiunea evenimentelor, și impulsul momentului. Autobiografia și jurnalul sunt despre individ ca subiect, pe când memoriile urmăresc să redea  în mod coerent o amintire, un moment în care evenimentele exterioare au prins în vâltoarea lor pe autorul acestora. Narațiunea memorialistică nu este despre cel ce scrie, despre povestea vieții lui, ci este despre lumea exterioară.

Femeile care duc lumea în spate

Aș vrea să încep prin a spune că titlul nu e nici o luare de poziție, nici o declarație de război. Nu e despre femei; și, cu siguranță, nu mă recunosc printre aceste făpturi despre care vreau să vă vorbesc, cu totul speciale prin eroismul lor în același timp solid și terifiant. Un spirit de sacrificiu care nu se manifestă la scara familiei sau a neamului, ci la cea a speciei umane - și, prin asta, iese din determinările noastre biologice. Făpturile despre care vreau să vă vorbesc sunt cele cărora le datorăm mai mult decât viețile noastre obișnuite pot plăti. Grație lor, lumea e mai obiectiv mai bogată, mai frumoasă și, parcă, are o speranță de salvare în plus.

Legea avortului ca alegere, dar ce fel de alegere?

Nu demult, Curtea Constituțională a Americii a venit cu o decizie ce a bulversat lumea, este vorba de decizia ce are ca obiect Legea dreptului la avort. Această decizie a reactualizat agenda dezbaterilor publice din toată lumea. Discursurile cu care se duc aceste dezbateri suprapun atât argumente  etice și juridice, cât și politice și religioase. … Continue reading Legea avortului ca alegere, dar ce fel de alegere?

Prieteniile care schimbă lumea

Știința s-a născut la Universitatea din Cambridge. La Trinity College. Mai întâi în secolul al XVII-lea, când Newton a scris acolo Principiile matematice ale filosofiei naturale (carte publicată la Londra, în 1687). Și a doua oară în secolul al XIX-lea, când din crisalida filosofiei naturale a ieșit fluturele „științei pentru public”; al „științei în folosul comuntății”, al „științei spectacol”. Cam asta este teza generală a acestei cărți fascinante. Laura Snyder ne poartă, în paginile ei, prin episoadele unei mari prietenii între oameni de geniu: William Whewell, filosof, educator, matematician și „om de știință” la vremea când oamenii de știință erau, toți, „gentleman of science”, Charles Babbage, inventatorul computerului, astronomul și filosoful științei (avant-la-lettre) John Herschel, și Richard Jones, unul dintre întemeietorii economiei politice, puse pe bazele științei inductive baconiene.

O pictură-ghicitoare: Ambasadorii

Cei doi bărbați, pictați în mărime aproape naturală (tabloul este aproximativ pătrat, cu dimensiuni de 207x209 cm), confiscă privirea la început cu carura lor de oameni înstăriți, bine îmbrăcați, ei înșiși privindu-i pe vizitatorii lor în ochi. Sunt două portrete parcă paralele și cumva complementare: Jean de Dinteville, opulent, îmbrăcat cu o haină blănoasă, cu brandenburguri și mâneci bufante trei sferturi, cu o cămașă de mătase cârmâziu-ciclame și un pandantiv greu de aur la gât de care atârnă un medalion reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail care are la picioare un craniu. De partea cealaltă, Georges de Selves, mai auster, cu haine mohorâte și cu o pereche de mănuși în mână, semn că se pregătește să plece (sau că e în trecere pe-acolo).

Impostura, realitatea unui prezent năuc?

Impostura este recognoscibilă? Cu siguranță da, deopotrivă de cei ce o urăsc și de cei ce o practică. Numai ca s-a atins un punct îngrijorător în care cei ce urăsc impostura nu mai sunt doar cei ce-și manifestă repulsia, îngrijorarea și vehemența împotriva celorlalți din principiu, ci, îmi pare că, au devenit majoritari cei a … Continue reading Impostura, realitatea unui prezent năuc?

Republica impostorilor

Impostura nu este un fenomen nou, sau neobișnuit. Socrate îi acuza pe sofiști de impostură – iar Platon ni-i prezintă mereu ca pe cei care pretind mereu că știu, atunci când nu este cazul. De fapt, dacă vă gândiți, Socrate își acuza mai toți concetățenii de impostură: căci ce altceva înseamnă ceea ce numește el „cea mai grea formă de ignoranță”? Cel care pretinde că știe este, pentru Socrate, un impostor. Prin contrast, filosofia e organizarea înțelegerii lui „știu că nu știu” iar filosoful este marele demascator al impostorilor de tot felul: oameni politici, meșteșugari, generali, cetățeni.

Impostura și alegerea de a fi „ceva”, nu „cineva”

Laura Pătrașcu - Mancă Impostura îmi pare că este acea căutătură bine aranjată, atenția la coerența unei aparențe ce atrage și care ajunge să-și atingă scopul printr-un ambalaj poleit al unui conținut găunos; impostura este ecusonul celor care pornesc la drum cu întrebarea „cum ajung mai repede undeva?”, fără să conteze, nici măcar în mică … Continue reading Impostura și alegerea de a fi „ceva”, nu „cineva”

O doamnă plină de mistere

O femeie tânără de o frumusețe tulburătoare a cărei carnație de un roz de Carrara e în contrast cu mantila neagră îmbrăcată peste o camizolă albă, de mătase, pasămite. Are ochi pătrunzători, îndreptați către stânga privitorului, cumva neașteptat pentru portretele lui Goya (National Gallery mai are și un portret al lui Wellington care te privește direct în ochi, ca toate celelalte portrete ale pictorului). Cocul impunător este acoperit parțial cu un voal. Mâinile sunt în poziție akimbo (puse în șolduri, cu coatele în exterior), ca o dansatoare de flamenco gata de acțiune. Este îmbrăcată ca o maja, adică popular, însă la acea vreme era un obicei ca nobilii să adopte obiceiuri și vestimentație populară. Cu mantia neagră brodată suntem obișnuiți deja, nu numai pentru că o poartă „las majas” prin tablourile de epocă (inclusiv ale lui Goya) ci și pentru că, în câteva dintre portretele ducesei de Alba semnate de Goya, iubita secretă (și nu prea) a pictorului poartă o costumație identică.

Un destin fracturat, în reanimare

Despre Lucian Blaga am fi tentați să credem că s-au spus multe – bune și proaste. Astfel, mentalitatea culturală românească este prinsă între ciocan și nicovală: fie vorbim de Blaga – simpaticul și visătorul poet transilvănean, fie vorbim despre un Blaga „sub vremi”, cochetând cu extremele, dreaptă sau stângă, sau chiar – oroare – denigrând națiunea. Toate acestea dacă, bineînțeles, nu suntem impasibili, căci metoda regimului comunist (sau a oricărui alt regim totalitar) de a-și îndesa sub covor elitele neflexibile nu întârzie a influența până astăzi predarea acestora din urmă în școli, creând – implicit – în rândul oamenilor trecuți prin epava sistemului educațional românesc, o amintire ștearsă a valorilor naționale.