Săptămâna aceasta, la Cafeneaua filosofică, am discutat despre noile legi ale educației. Cu oameni care știu ce vorbesc: profesori preocupați de soarta învățământului din România, îngrijorați de direcția în care merg lucrurile. Oameni care trag de ani de zile semnale de alarmă în legătură cu problemele mari, structurale, fundamentale cu care se confruntă educația. Și care pot fi rezumate în câteva cuvinte: analfabetism funcțional (i.e., absolvenți de liceu care citesc dar nu înțeleg ce citesc), abandon școlar, emigrarea masivă a elevilor performanți, formarea unor absolvenți de liceu care nu sunt pregătiți pentru lumea de azi.... și cu atât mai puțin pentru cea de mâine.

Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.