Filosofia la vremea întunericului…. acum un veac

Dana Jalobeanu

(Karl Sigmund, Exact Thinking in Demented Times: The Vienna Circle and the Epic Quest for the Foundation of Science, 2017)

Zilele astea alcătuim topuri; așa că aș începe prin a spune că vă vorbesc, aici, despre una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2022. O carte care mi-a deschis ochii, o carte care m-a făcut să văd și să înțeleg un subiect pe care nu l-am înțeles niciodată până acum, un moment cheie al istoriei filosofiei, cunoscut sub numele de „Cercul de la Viena”, sau pozitivismul logic.

Pozitivismul logic a fost o modă în filosofie pentru mai bine de jumătate de veac. Un curent născut din exasperare; din încercarea de a aduce filosofia pe același plan cu științele tari. Din încercarea de a da filosofiei misiunea de a veghea elaborarea științelor tari. Ideea de bază era că filosoful poate analiza pretențiile de cunoaștere ale diferitelor discipline, analizând (logic) forma, structura și conținutul teoriilor; că poate stabili criterii de demarcație și sens, și că poate selecta și decide asupra propozițiilor valide. Filosofia devenea, astfel, un instrument de cenzură și validare a pretențiilor de cunoaștere, capabilă să trieze, să ordoneze și să clasifice științele.

Mereu am privit cu suspiciune pozitivismul logic. Nu știam de unde să-l iau. Abia cartea lui Sigmund mi-a deschis ochii. Am înțeles că departe de a fi un subterfugiu, un artificiu gratuit al gândirii, pozitivismul logic a fost o reacție de apărare. A fost, pur și simplu, rezultatul încercării de a rămâne rațional în timpuri tot mai golite de rațiune. A fost, cum spune minunatul titlu găsit de Sigmund, Exact thinking in demented times.

Viena

Karl Sigmund iubește Viena – cititorul nu va avea nicio îndoială legată de asta. Cartea lui este nu atât o istorie, cât o epopee a acestui oraș fără seamăn pe lume în care, în mai puțin de jumătate de veac, s-au copt marile curente filosofice — și marile științe, și o parte din arta semnificativă, și toate, împreună, au modelat secolul XX. Viena lui Freud și Wittgenstein, Viena lui Musil și Kafka, Viena lui Klimt și Mahler — cu siguranță ați mai auzit de ea. Ce mi s-a părut mie nou și fascinant în cartea lui Sigmund este felul în care scoate la iveală conexiunile. Într-o lume care era, în fond, mică. Noua filosofie, noua matematică și psihanaliza s-au născut la mesele din aceeași cafenea: Cafe Landtmann, de pe Ringstrasse (vis-a-vis de Universitate).

Când te gândești la Viena lui Freud și Wittgenstein și Mahler și Musil, te gândești la cafenele elegante, seri petrecute la Operă, duminici de plimbare pe Kahlemberg sau în viile din jurul Vienei, te gândești la eleganța costumelor și a limbajului unei epoci apuse. La domni cu cravată și pălărie, citind ziarul de dimineață, la cafenea.

Nu te gândești la foamete și război civil, și proteste de stradă; la alți domni cu cravată și pălărie care deversează venin în ziare, sau pun mâna pe revolver.

Povestea Cercului de la Viena este despre viața periculoasă a unor filosofi care au încercat să aducă filosofia mai aproape de știință în timpuri în care la ordinea zilei era revoluția socială, anti-semitismul, ura și crima. Au fost măturați în cele patru vânturi; unii au murit în condiții tragice, de mâna lor sau a altora. Cei mai mulți au murit în exil; iar când filosofia care visau s-a născut și a început să se impună în întreaga lume, ea nu se mai scria în germană, limba materină, ci în engleză, limba adoptată în exil.

Filosofia după modelul științei

Ideea de a construi o filosofie după modelul științelor tari ține mai curând de secolul al XIX-lea, decât de secolul XX. Și nu e vieneză: o găsim în Franța (la Pierre Duhem) și în Anglia (la William Whewell), ca și în Germania sau în Imperiul Austro-Ungar. În jur de 1900, marile progrese din fizica teoretică (fizica matematică) și câteva remarcabile descoperiri experimentale îi obligă pe fizicieni să reflecteze cu instrumentele filosofiei asupra limitelor propriului lor domeniu. Filosofia se uită cu admirație spre fizică – și așa se face că la catedra de filosofie de la Universitatea din Viena este numit un celebru fizician: Ernst Mach. Nu stă mult; dar timpul pe care-l petrece ca profesor de filosofie la Universitatea din Viena este suficient pentru a-și face discipoli printre studenți. Și este urmat la catedră de un alt mare fizician, unul cu care Mach avusese o dispută celebră în centrul căreia se găsea nici mai mult, nici mai puțin, decât existența atomilor. Spre deosebire de Mach, un pasionat de fizică teoretică, Ludwig Boltzmann era un experimentator. Cine credeți că nega existența atomilor? De câte ori era întrebat dacă crede că există atomi, Ernst Mach răspundea, cu ironie în voce (și cu un impecabil accent vienez): Ați văzut vreodată unul? (41)

Ce nu știam, însă, înainte de a citi cartea lui Sigmund, e cum a ajuns Mach profesor de filosofie…. datorită unui student. Heinrich Gomperz era unul dintre cei pe care disputa despre existența atomilor îi entuziasmase. Așa că i-a vorbit în termeni elogioși tatălui său, marele clasicist (și filosof) Theodore Gomperz, despre Ernst Mach. Gomperz senior căuta pe cineva pentru catedra de filosofie a Universității. Și așa s-a schimbat soarta filosofiei vieneze. Sigmund citează și scrisoarea care a sigilat înțelegerea: „Prea respectat coleg – îi scria Theodore Gomperz lui Ernst Mach – te abordez cu o cerere mai curând neobișnuită, și îndrăznesc formulez și rugămintea pentru un răspuns cât mai prompt. Într-un mod spontan, colegii mei și cu mine ne-am gândit la dumneata, și ne întrebăm dacă am putea îndrăzni să te rugăm să accepți una din catedrele Universității din Viena, unde avem mai multe locuri vacante, și în curând se vor vacanta și altele.” (26)

Unul dintre punctele tari ale cărții lui Sigmund sunt asemenea documente: scrisori, fotografii, mărturii la prima mână care te fac să te simți mereu pe teren, descoperind cumva singur drumul sinuos al unui grup filosofic care a uimit lumea. Căci totul a pornit de la studenții lui Mach și Boltzman: matematicianul Hans Hahn, filosoful Rudolf Carnap și activistul și reformatorul social Otto Neurath. Ei s-au întâlnit într-o zi, în 1924, și au decis să fondeze un cerc filosofic… într-o Vienă a cercurilor de toate soiurile.

E greu de imaginat trei oameni mai diferiți între ei decât cei trei fondatori ai Cercului de la Viena. Matematicianul Hahn era un exponent al Imperiului Austriac, cu un palmares impresionat de cursuri predate în diferitele universități austriece (inclusiv la Cernăuți). Prietenul și cumnatul său, Otto Neurath, a fost toată viața un revoluționar comunist. Matematician și economist, Neurath a bătut Europa de dinainte și de după război, încercând să convingă guverne de dreapta sau de stânga de avantajele economiei planificate. Aventurile sale se terminau adesea prost – în închisoare, sau cu expulzarea peste graniță. Al treilea membru fondator al cercului, Rudolf Carnap, era foarte diferit – atât de diferit încât nu se putea nicicum obișnui cu vulcanicul Otto (pe care nu l-a invitat niciodată acasă pentru că, spunea el, vorbea prea tare pentru atmosfera rafinată din salonului familiei Carnap, unde se cânta Mozart și se vorbea în șoaptă). Carnap avea convingeri mai curând de dreapta. Servise în armata germană în primul război mondial; cantonat în aeroportul de la Berlin, citea Einstein și-și pregătea doctoratul, intitulat simplu „Spațiul”. Ajuns după război la Viena este primit cu brațele deschise la Universitate (unde Neurath nu ajunge niciodată) și își dă abilitarea cu o teză care va deveni celebră, Structura logică a lumii.

Ce-i unea, totuși, pe acești trei oameni? Poate faptul că au învățat de la Mach că a face filosofie înseamnă a reduce experiența la senzații și a încerca, apoi, să le descrii, cu ajutorul fizicii matematice. Primul proto-manifest al grupului avea de-a face cu dizolvarea ego-ului într-o lume de accidente (fără obiecte și fără substanțe). „Ego-ul nu mai poate fi salvat” a devenit un strigăt de luptă la care se raliau, însă, nu doar filosofii, ci și artiștii, scriitorii și muzicienii avangardei. Poate că-i mai unea și faimoasa frază a lui Boltzmann (la ale cărui lecții de filosofie de la Universitate se înghesuia întreaga protipendadă vieneză): „Ceea ce este creierul pentru om este matematica pentru știință.” (44) Mai era și admirația pentru Einstein (generală, la acea dată: una dintre conferințele lui Einstein are loc la Opera din Viena, în sala mare, iar biletele se vând pe sub mână și la suprapreț, pentru că toată Viena voia să-l asculte). Din cartea lui Sigmund găsim și scrisori, documente și fotografii care atestă și latura umană a acestei lungi prietenii: cum Otto Neurath se îndrăgostește de frumoasa și talentata soră a lui Hans Hahn, Olga – pe care o ajută, mai întâi, să facă un doctorat în matematică (într-o vreme în care femeile nu erau oficial primite la Universitate) iar apoi o ia de nevastă. Olga își pierde vederea la 22 de ani, însă Otto va rămâne alături de ea (în ciuda numeroaselor aventuri, unele clar desfășurate cu știrea soției, spre consternarea societății vieneze).

O plimbare prin pădurea vieneză

Cartea lui Sigmund te ia la plimbare. Vizitezi împreună cu el cartierul select unde locuia Hahn, foarte aproape de dealurile cu vii; sau casa bogatei familii Popper, de lângă Stephansdom; sau îi însoțești, în plimbarea lor duminicală, pe Hahn, Carnap și Einstein, pe Kahlemberg (dealul înalt de deasupra Vienei unde, în 1648, oastea lui Sobieski a reușit să înfrângă armata turească). O plimbare celebră, în care Cercul de la Viena a hotărât să se extindă prin cooptarea lui Moritz Schlick.

Schlick venea dintr-o altă familie bună, tipică pentru Imperiu – tatăl, bogat negustor protestant din Boemia, mama, dintr-o distinsă familie germană. Tânărul Moritz face filosofie, dar și fizică, și încă sub îndrumarea lui Max Planck. În timpul războiului, sănătatea șubredă îl ține acasă, și folosește timpul pentru a citi lucrările lui Einstein și a scrie despre întemeierea filosofică a teoriei relativității. Îi trimite lucrarea lui Einstein, care este entuziasmat; și așa, Moritz Schlick devine un discipol oficial al marelui fizician. Nu e de mirare că numele lui apare în timpul plimbării de pe Kahlenberg, atunci când se pune problema extinderii Cercului de la Viena. În 1923, Schilck (instalat, în plină criză, într-un palat vienez) ține cursuri despre fizica lui Einstein și are un mare succes. Împrejurul lui se strâng tot mai mulți studenți dintre care unii sunt invitați să vină la întâlnirile de joi seara, în sala de seminar de pe strada Boltzmann, locul celebru de întâlnire al Cercului de la Viena. Așa ajunge Schlick liderul de necontestat al mișcării filosofice vieneze.

Împrejurul Cercului gravitează și alții: Ludwig Wittgenstein și Kurt Goedel și Karl Popper; cartea lui Sigmund spune povești remarcabile despre toate aceste intersecții intelectuale. Și poveștile nu sunt numai despre filosofi. Ci și despre cum se împletesc literatura și arta cu matematica, fizica și filosofia.

Cercul real și cercul ideal

Unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am învățat din cartea lui Sigmund este cât de mare e diferența între cercul ideal (faima Cercului de la Viena) și cercul real. Grupul de filosofi care se întâlnea pe Boltzmanngasse era foarte eclectic; cu simpatii și orientări foarte diferite. Faimosul manifest al cercului de la Viena este publicat într-un moment de criză, fără asentimetul (ba chiar în pofida) unora dintre membrii grupului de pornire. Ceea ce-i unește e mai curând reacția lor în fața unei opoziții tot mai furibunde; hotărârea de a rămâne raționali și civilizați într-o lume care-și pierdea complet măsura.

„Timpurile demente” nu-i ocolesc pe filosofi. Friedrich Adler, fizician, filosof și bun prieten cu Einstein, decide să-l asasineze pe primul ministru. Se duce la cafeneaua unde acesta-și lua prânzul, așteaptă până când toată lumea pleacă și ministrul rămâne singur, și descarcă un revolver cu 5 gloanțe, de la 2 metri distanță, în capul lui. După care așteaptă poliția. Refuză să dea declarații. Speră să se ajungă la un proces public, în care să-și poată exprima public agenda revoluționară. Evident, nu se ajunge la un proces. Mai puțin evident, se pare că nu va petrece multă vreme în închisoarea. Sunt timpuri demente. Va fi eliberat în câțiva ani.

În 1934, Austria este în război civil. După care începe ascensiunea fascismului. Mulți dintre apropiații cercului de la Viena se expatriază: la Praga, în Anglia, în Statele Unite, în Noua Zeelandă. Neurath se refugiază la Moscova. Cercul se desface și se împrăștie. Schlick rămâne la Viena însă e tot mai des denunțat ca „prieten al evreilor”. Între timp, un fost doctorand nemulțumit începe să-l urmărească și să-l amenințe. Nu e clar de ce – vechi ranchiune universitare, rivalități în amor? Schilck se plânge poliției, cere protecție, renunță la telefon (pentru că persecutorul său, Johann Neblock îl sună noapte de noapte). Din motive neclare, poliția nu consideră cazul ca pe unul serios și nu ia măsuri. În 22 iunie 1938, Johann Neblock îl așteaptă pe profesorul Schlick pe scările Universității din Viena și îl împușcă mortal, de aproape. După care așteaptă, calm, venirea poliției. Este arestat. Nici el nu va petrece în închisoare mai mult de 2 ani.

Deși aparent fără legătură cu politica zilei, moartea profesorului Schlick este, de fapt, binevenită. Cu ea se încheie o epocă și se șterg urmele unui grup de filosofi care mai credea că rațiunea poate sta în calea întunericului.

Și așa se lasă întunericul în Europa Centrală…. pentru mai bine de jumătate de veac.