Ceea ce vor conține aceste rânduri este o prezentare a unei prezentări a unei cărți de care sigur ați auzit: faimosul Tratat teologico-politic (TTP) al lui Spinoza. Și poate că ar merita să începem cu întrebarea: de ce să citim o carte despre altă carte? De ce să nu înfruntăm direct tratatul lui Spinoza?
Alan Chalmers’ book really makes us wonder what we know about the physics of liquids and about how science got to this knowledge. The book provides a great historical reconstruction of the major episodes in the development of modern hydrostatics. It shows how the apparent familiarity of a physical concept mislead and continues to be misleading. The concept of pressure is usually presented as a ‘given’, but it’s far from being self-evident, and its hundred years of intellectual development attest this.
Deși am fi, poate, tentați să atribuim micul portret schițat mai sus de Harold Cook protagonistului trilogiei lui Dumas, D’Artagnan (tentație care, de altfel, rămâne constantă pe parcursul întregii cărți), ne confruntăm, pare-se, cu un al cincilea muschetar. Este vorba de René Descartes. Chiar Descartes cel despre care cu siguranță ați auzit, și despre care s-au scris atâtea. Descartes, cel cu atâtea fețe, și tot atâtea măști (cel care, în scrierile de tinerețe declara sentențios Larvatus prodeo - înaintez mascat). Elev la colegiul iezuit La Fléche, soldat în trupele prințului Mauriciu de Nassau, cosmopolit și călător, om de știință, filosof, pasionat de filosofie, matematică, metafizică, medicină…poate chiar și de puțină filosofie hermetică/ocultă?
Acum 35 de ani apărea la Paris o carte remarcabilă: în același timp sofisticată și ușor de citit, scrisă cu ritm, entuziasm și umor (și, poate, cu o ușoară paradă de erudiție). Devenită destul de curând best-seller, tradusă în câteva limbi europene, citită și citată, cartea lui Ioan Petru Culianu a stârnit, în același timp, aprecierea publicului larg și suspiciunea specialiștilor. Cel puțin a specialiștilor în Renaștere. În 1990, la 3 ani după traducerea și publicarea în engleză (la University of Chicago Press) Eros and magic in the Renaissance a fost subiectul unei recenzii devastatoare scrise de unul dintre marii istorici ai secolului al XVII-lea, Charles Webster. Ce nu i-a plăcut lui Webster la cartea lui Culianu? Lipsa unei delimitări specializate și strict istorice a perioadei tratate, amestecul de perspective al explicației care trece de la istoria religiilor la istoria ideilor și istoria Renașterii, narativul „non-linear” care sare de la magia ficiniană la manipularea maselor în scrierile lui Giordano Bruno, de la psihologia maselor la puritanism, și înapoi, la magia abatelui Trithemius, la tezele lui Pico etc.
Max Blecher a lăsat o parte importantă din el în urmă atunci când boala i-a sfârșit viața, la nici 29 ani. Însă cele trei cărți și câteva poezii nu au ajuns să se bucure de recunoașterea pe care ar fi meritat-o, cel puțin nu încă. Să fi fost de vină numele care-l identifică ca pe un străin sau faptul că cariera sa literară s-a încheiat abrupt? Max Blecher a fost contemporan cu Mircea Eliade, iar printre prietenii lui se numărau Geo Bogza, Mihail Sebastian și Sașa Pană, prieteni care l-au susținut în publicarea romanelor. În amintirea multora dintre contemporanii săi a rămas autorul, un personaj cu contururi eroice și într-o oarecare măsură de neînțeles. Iată ce nota Mihail Sebastian în jurnal, consemnând moartea lui Blecher:
Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie.... în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea).
(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)
Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.
Imagine a course which combines, in an imaginative manner, philosophy, art history, literature and a lot of discussions about how to see and understand famous painting. Imagine looking at beautiful paintings -- by Boticelli, Raphael and Pierro della Francesca – and learning how to look and what to search for in them.
Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie - o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile - Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.
Let's talk about books 