Al cincelea mușchetar

Diana Stere

Harold J. Cook, The Young Descartes, The University of Chicago Press, Chicago&London, 2018 

„…a luat parte la asediul de la La Rochelle, acțiune care apare în mod proeminent în ultimele pagini ale romanului, și când René se prezenta celorlalți, o făcea cu numele de sieur du Perron – titlu preluat de la o proprietate pe care o moștenise de la mama sa – în timp ce în portretul său este înfățișat purtându-și blazonul. În timp ce primea o educație pe măsura elitei franceze, el învăța, totodată, să se dueleze și să călărească, fiind antrenat pe „marele cal”, folosit în bătălii, și anume destrierul. La vârsta de 20 de ani ocuia deja la Paris, unde se îmbrăca în ton cu moda, în tafta verde, cu o pană în pălărie și o spadă atașată la curea, făcându-și o mulțime de prieteni; bucurându-se de povești de dragoste, muzică, poezie, mitologie antică, și glume; și pentru o perioadă petrecând ore lungi în fața meselor de jocuri, aparent acumulând câștiguri mari în acest proces…”^[1].

Deși am fi, poate, tentați să atribuim micul portret schițat mai sus de Harold Cook protagonistului trilogiei lui Dumas, D’Artagnan (tentație care, de altfel, rămâne constantă pe parcursul întregii cărți), ne confruntăm, pare-se, cu un al cincilea muschetar. Este vorba de René Descartes. Chiar Descartes cel despre care cu siguranță ați auzit, și despre care s-au scris atâtea. Descartes, cel cu atâtea fețe, și tot atâtea măști (cel care, în scrierile de tinerețe declara sentențios Larvatus prodeo – înaintez mascat). Elev la colegiul iezuit La Fléche, soldat în trupele prințului Mauriciu de Nassau, cosmopolit și călător, om de știință, filosof, pasionat de filosofie, matematică, metafizică, medicină…poate chiar și de puțină filosofie hermetică/ocultă?^[2]

Imaginea pe care ne-o propune Harold J. Cook în „The Young Descartes” pare să sfideze, în mod deliberat, viziunea clasică asupra lui Descartes. Am putea spune, chiar, că Cook ne propune un soi de experiment mental, ceva de tipul: haideți să ne imaginăm pentru o clipă că nu cunoaștem nimic despre Descartes; să îl disociem de omul responsabil de punerea bazelor filosofiei moderne, de apariția științei moderne, chiar și de faimosul cogito ergo sum (fără să își dea seama, poate, Cook preia ornamentul stilistic cartezian – îndoiala hiperbolică). Cu ce rămânem? Cu un Descartes „în carne și oase”. Întocmai ca Descartes, Hook pare să se afle în căutarea unor noi fundamente; de data aceasta nu unele clare și distincte, însă, ci unele care să îi permită ceva mai mult spațiu de joacă – mai multă libertate în speculație. Încercarea, pe alocuri obsesivă, de a-l „umaniza” pe Descartes, de a-l plasa întotdeauna alături de „alții de felul său”, pentru a da la o parte aerul de mister care pare să îi înconjoare cel puțin prima perioadă a vieții, se va realiza, așadar, tocmai astfel: nu pornind din vârful muntelui (cercetându-l pe Filosoful Descartes, așa cum a făcut-o secolul XX), ci explorând, cu un aer ceva mai umil – dar mult mai uman – originile acestuia, straturile „geologice” ale personalității lui (adică, „the mortal and life-size person”^[3]). Odată angajați pe acest drum, Cook promite câteva răsturnări de situație.

Elementul declanșator al proiectului lui Cook poate părea, pentru cei care cunosc, chiar și în linii mari biografia lui Descartes, lipsit de sens; căci întrebarea centrală pe care Cook și-o pune și care va da naștere schițării unui portret cu totul anti-tradițional al lui Descartes, unul cu care în mod cert majoritatea dintre noi nu suntem obișnuiți este: de ce și-a petrecut Descartes cea de-a doua parte a vieții sale în Olanda? Acum, dacă apelăm la ediția standard a operelor și biografiei lui Descartes, Adam-Tannery^[4], răspunsul este unul destul de simplu: adultul Descartes ajunge în Țările de Jos pentru a căuta un loc cât mai liniștit în care să-și poată duce la bun sfârșit proiectele filosofice, după o perioadă destul de zbuciumată a tinereții sale. Deși departe de a fi primul care contestă o astfel de interpretare^[5], răspunsul lui Cook este, în mod cert, unul original: Descartes părăsește Parisul pentru Olanda, deoarece este exilat. Subiectul cărții, așadar, se concentrează în încercarea lui Cook de a schița cât mai fidel contextul istoric care pare să pună stăpânire pe întregul proces de maturizare (spun întregul proces, deoarece pentru Cook nu pare să existe o distincție între maturizarea personală și cea intelectuală, a ideilor, în cazul lui Descartes; cele două sunt cumva interdependente), în deosebi tensiunile din planurile politic și religios din Franța secolului al XVII-lea.

O astfel de misiune nu este, însă, simplă, iar Cook se vede nevoit să cheme ajutoare; „ghidul” care îi oferă lui Cook principalele direcții de cercetare în ale „geologiei” va fi biograful de secol XVI al lui Descartes, Adrien Baillet^[6]. Deși cartea lui Cook se bazează, așadar, în cea mai mare parte pe narațiunea lui Baillet, nu ar fi corect să o tratăm ca pe o simplă reitare, într-o engleză de secol XXI, mult mai accesibilă nouă, a celei de-a doua. Cook supune proiectul biografic unei analize critice, și este cert de cel puțin un lucru: Baillet nu spune totul^[7]. „The Young Descartes” ar fi, atunci, o încercare de a trece dincolo de aluziile și de metaforele (reale sau imaginate de Cook) presărate de Baillet ici-colo pe parcursul biografiei sale. Când Baillet, de pildă, pune plecarea lui Descartes pe seama solitudinii și a climei răcoroase pe care i le-ar oferi Olanda, Cook oferă o înțelegere complet diferită celor doi termeni; prin solitudine ar trebui să înțelegem, spune el, dorința lui Descartes de a nu fi asociat cu nicio sectă, în timp ce prin climă răcoroasă, absența oricărui fel de tensiuni  politico-religioase („heat of the moment”).

Care ar fi, totuși, cauzele acestor tensiuni cu care se confruntă Descartes în Franța? Ghinionul de a se fi poziționat în tabăra greșită, ar spune Cook. S-ar părea că tânărul Descartes, orfan de mamă și fără prea mult sprijin din partea tatălui, proaspăt ieșit de pe băncile Colegiului La Flèche, caută să se asocieze cu câteva dintre marile nume ale Franței. Curând ajunge în cercul lui Marie de Medici, soția regelui Henri al IV-lea. La scurt timp după ce este încoronată regină, însă, Henri al IV-lea este asasinat, iar fiul lor, Louis XIII, în vârstă de opt ani, devine rege (Marie de Medici va ocupa de acum rolul de regină-regentă). Pentru Cook, acest eveniment este unul hotărâtor în evoluția tânărului Descartes. Un alt personaj important, prezent și în romanul lui Dumas, intră tot acum în scenă; este vorba de persoanajul negativ al romanului Cei trei mușchetari, Cardinalul Richelieu, a cărui poziție la curtea regală se bucură începând cu 1616 de o ascensiune rapidă, până în anul 1624 reușind să ajungă consilierul principal al regelui. S-ar părea că odată cu această ascensiune a Cardinalului apar și tensiuni între rege și mama sa, iar Descartes (la fel ca și Mersenne, Balzac, Cardinalul Bérulle și majoritatea „libertinilor” din cercul Mariei de Rohan) rămâne fidel reginei, împotrivindu-se unei monarhii autocrate. Descartes face acum parte din opoziție. Trebuie să plece.

Scrisă din perspectiva istoricului, cartea lui Cook abundă, însă, de evenimente istorice care însoțesc nu doar Franța, ci Europa secolului al XVII-lea. Iar Cook pare să fie conștient de asta, căci printre ultimele pagini, odată cu încheierea capitolului final, există un tabel cronologic care vine în ajutor cititorului ori de câte ori are nevoie. Tabelul este împărțit în trei coloane, Evenimente din viața lui Descartes, Evenimente din Franța, Alte evenimente, și are grijă să conțină evenimentele-cheie care conturează contextul istoric al anilor 1596-1631 (sau tinerețea lui Descartes).

Pe lângă multitudinea de date și figuri istorice care pot fi găsite printre paginile sale, lectura cărții ar putea ridica câteva dificultăți și în ceea ce privește gradul său de accesibilitate. Singura ediție a „The Young Descartes” este cea apărută la editura universității din Chicago în 2018, bineînțeles, în limba engleză. Cred că o bună traducere a acesteia în limba română ar facilita, de asemenea, parcurgerea cărții; apar, frecvent, destul de mulți termeni de specialitate (care țin fie de tehnicile și practicile războiului, fie de matematică sau alte științe, sau pur și simplu termeni care aparțin sferei politico-religioase a secolului al XVII-lea) care ar putea părea descurajanți pentru un cititor mai puțin antrenat.

Până va apărea, însă, o astfel de traducere, dacă am reușit să vă stârnesc măcar puțin interesul și sunteți curioși să vedeți ce răspunsuri cu totul neortodoxe oferă Cook pentru a explica, de pildă, motivele pentru care Discursul lui Descartes apare mai întâi în limba franceză, sau pentru care interesul său pentru matematică se manifestă în prima perioadă a vieții sale, în timp ce se afla pe câmpul de război, atunci trebuie să aruncați o privire peste biografia lui Cook. S-ar putea să găsiți acolo un om la fel ca oricare altul; poate doar puțin mai activ și mai ocupat decât cei mai mulți dintre noi.

Note:

^[1] Harold J. Cook, The Young Descartes, The University of Chicago Press, 2018, pp. 2, trad. m.

^[2] În, de pildă, Pierre Borel, The Life of the Most Famous Philosopher Renatus Descartes, Londra, 1670; John Cottingham, Robert Stoothoff, Dugald Murdoch, The Philosophical Writtings of Descartes, Cambridge University Press, 1985-1991; Geneviéve Rodis-Lewis, Descartes: His Life and Thoughts, Cornell University Press, NY, 1998.

^3] Cook, The Young Descartes, pp. 2.

^[4] Charles Adam & Paul Tannery, Oeuvres de Descartes (AT)

^[5] Cook numește alți câțiva biografi recenți, printre care Stephen Gaukrokger, Stephen Toulmin, Richard Watson și A.C. Grayling. Ibidem, pp. 23-24.

^[6] Biografia lui Baillet a apărut în 1691.

^[7] Cook vorbește, de pildă, de explicația pe care o oferă Baillet cu privire la plecarea lui Descartes în Olanda ca fiind „slabă”, Ibidem, pp. 181.