Daniela Maria
Vizuina luminată – Jurnal de sanatoriu, ART, 2009
Max Blecher a lăsat o parte importantă din el în urmă atunci când boala i-a sfârșit viața, la nici 29 ani. Însă cele trei cărți și câteva poezii nu au ajuns să se bucure de recunoașterea pe care ar fi meritat-o, cel puțin nu încă. Să fi fost de vină numele care-l identifică ca pe un străin sau faptul că cariera sa literară s-a încheiat abrupt? Max Blecher a fost contemporan cu Mircea Eliade, iar printre prietenii lui se numărau Geo Bogza, Mihail Sebastian și Sașa Pană, prieteni care l-au susținut în publicarea romanelor. În amintirea multora dintre contemporanii săi a rămas autorul, un personaj cu contururi eroice și într-o oarecare măsură de neînțeles. Iată ce nota Mihail Sebastian în jurnal, consemnând moartea lui Blecher:
Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca şi cum le-am fi avut într-un «parloir». Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el? (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1996, pag. 164-165)
Unde se întorcea Blecher?
Vizuina luminată e tocmai calea prin care ne putem face o idee despre locul unde sîntorcea Blecher, prin poarta pe care acesta și-o desenează spre ceea ce descrie de nenumărate ori în carte drept caverna lui, adică vizuina.
Când stau după-amiaza în grădină, în soare și închid ochii, când sunt singur și închid ochii, ori când în mijlocul unei conversații îmi trec mâna peste obraz și strâng ploapele, regăsesc aceeași cavernă intimă și cunoscută, aceeași vizuină călduță și iluminată de pete și imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conținutul „persoanei” mele de „dincoace” de piele. (Vizuina luminată, pag 11)
Să stai în fața oglinzii și să te privești: te recunoști. Stai mai mult în fața oglinzii: dispari. Nu te mai vezi în imagine, nu-ți mai vezi corpul. Fața ți-e străină și inima îți bate în neliniște. Unde dispărem atunci când ne privim prea mult, atunci când corpul ne devine străin? De ce nu ne mai recunoaștem cu corpul și înfățișarea noastră? Îți pare că ceea ce vezi nu mai este deloc nimerit, că nu mai este în armonie cu singurul lucru pe care îl ai cel mai aproape. Când crezi că nu ți se mai potrivește trupul pe care îl vezi, atunci simți rădăcinile interiorului tău. Cum sunt eu și tot ce am adunat în mine nu se ivește în oglindă. Degeaba încerci, nu ai să găsești nicioadă ce-i al tău în reflexia oglinzii. Iar atunci alegi să te afunzi de cealaltă parte a oglinzii, în tine.
Ce se întâmplă când acest sine profund se alienează? Este cam ceea ce ne spune Blecher că simte, E modul lui de a comunica cu noi și cu tuberculoza osoasă care l-a chinuit vreme de 10 ani.
Ca să îl înțelegem măcar parțial pe Blecher trebuie să închidem ochii. Cu ochii închiși rămânem în noi și nu mai suntem distrași în afară, în noi suntem la adăpost. Fiecare dintre noi își are propria vizuină luminată, o vizuină luminată de ceea ce ne înconjoară simțurile, iar jocul de lumini și umbre încălzește vizuina. În vizuină suntem mereu, însă căldura i-o simțim câteodată.
Max Blecher a deschis ochii într-un sanatoriu. Fiecare zi prezentată de Blecher este o zi din viața unui bolnav care poartă greutatea unei morți apropiate. În jurul lui se stabilesc prietenii, iar fiecare conversație este împodobită de lumină și de cuvinte ce străbat lent craniul în care Blecher se refugiază când închide ochii. Lumina și cuvintele străbat vizuina, iar Blecher ajunge să se încălzească în jocul acestora când încearcă să înțeleagă intensitatea morții, iar asta pentru că moartea îl îmbrățișează din toate direcțiile în sanatoriu.
Dar în fiecare clipă se petrec fapte grave și fapte banale și decorul rămâne același, lumina după-amiezii aceeași și aceeași temperatură călduță a propriului meu trup închis în sacul meu de piele. Și când închid ochii același întuneric îmi copleșește ploapele și aceleași viziuni de totdeauna mă invadează:…toate fără nicio legătură cu faptul că a murit un om. Și așa în fiecare clipa…în fiecare clipă…Descurajant! (pag 141-142)
Se întâmplă ca de multe ori să fim străbătuți de simțiri și trăiri intense, dar care, pentru că pornesc de la lucruri mărunte și cotidiene, devin în ochii noștri niște spaime și niște exagerări ale propriei slăbiciuni. Nici măcar nu putem pune în cuvinte aceste simțiri intense, aceste exagerări ale sensibilității cu care totuși ne surprindem temeinic. Ce reușește Blecher să facă este să prindă cuvintele care să potrivească slăbiciunii umane de a maximiza trăirile cotidiene. Prinde aceste cuvinte și ce exprimă cu ele are drept conținut starea bolnăvicioasă în care se afla. Apa, scaunul, cearșafurile, lumina, sunetul vântului pe timp de ploaie, râsetele vecinilor de sanatoriu, drumurile de țară, toate ajung să fie sursa de agitație interioară a lui Blecher dar și de experimentare a cotidianului. De multe ori acesta încearcă să-și explice strania diversitate a întâmplărilor banale, iar atunci Blecher construiește subtil o povestire cece ia locul sentimentului lui de uimire. Aceste povestiri suprind felul în care un bolnav, fiind imobilizat pe o gutieră1 se poate îndrăgosti, poate participa la petreceri în interiorul sanatoriului, poate face plimbări pe drumurile de țară și poate înșfăca pe furiș o sticlă de vin.
Pe de altă parte, tocmai experimentarea propriei suferințe îi aduce o altă lumină asupra întâmplărilor mărunte, asupra sanatoriului și ritualurilor acestui loc plin de boli și moarte. Blecher vede ceva anume în fiecare un bolnav, și tocmai faptul că prietenii pe care și-i face își cară propria suferință, devine interesat de cum sunt cavernele celorlalți oameni. Suferința, suportarea durerii, aprecierea lucrurilor simple și banale ale vieții, capătă cu toate un alt ritm al cotidianului ce chinuie, dăruind o altă zvăpăială:
…mi se pare că unul din faptele cele mai uluitoare din lume și din viața unui om este să se stârnească în grămada asta căduță de mușchi, intestine și de sânge care este un om, o suferință ce nu ține de ele și nu ține de nicio alterare organică exterioară și de nimic ce poate fi pipăit sau văzut…Este uluitor și demențial.(pag. 141-142)
Max Blecher condensează viața lui din sanatoriu în această carte. Fiecare pasaj copleșește prin intensitatea pe care niște simple cuvinte ajung să o poarte.
Confortul temperaturii călduțe a propriului său trup e deseori zdruncinat, treptat și din ce în ce mai puternic, fiind supus mai multor proceduri medicale în timp ce manifestările bolii nu-i dădeau pace. Nu-și putea imagina intensitatea morții, dar acum aceasta îi apare prin smulgerea fragmentelor de căldură ce odată îi îmbucurau vizitele în propria-i cavernă: boala îi ajungea câteodată și aici.
Blecher ne prezintă și o demistificare a acestui cotidian de sanatoriu. Vedem un du-te vino constant între interioriul vizuinei luminate la început puternic, apoi din ce în ce mai fad, și exteriorul acestei vizuini. Jocul de lumini nu mai adăpostește suferința tânărului autor. În multe locuri e trezit din amorțeala bolii și din cufundarea în cotidian, ajunge să fie la un pas de moarte, iar atunci, în preajma lui Blecher, ajung să fie și șoareci, prezență ce trimite imediat cu gândul la procesul de putrefracție.
Delirul începe atunci când își imaginează că durerea pe care o resimte era provocată de un chirurg, dar odată ce se trezește se lovește de realitate, de șoarecii care se împotmoleau prin colțurile camerei și care – își imagina – îl mușcau. Șoarecii din preajma lui Blecher nu mai sunt șoareci oarecare, ei conduc spre golurile craniene, spre găurile făcute în pereții camerei. Îl trezesc pe autor din spaima și visarea morții, făcându-l să-și reamintească corpul care este mijlocul prin care el primește lumina în caverna întunecată. Ploapele lui sunt aduse la viață de mușcături, de țipete și de moartea celor ce vizitează sanatoriul. Blecher nu țipă, el reușește să păstreze o dâră de lumină în interiorul craniului în care se află.
Era un frig îngrozitor pe cimentul rece, dârdâiam cu putere, în același timp odaia văzută de jos mi se părea în multe locuri necunoscută, era adevărată excursie în regiuni fantastice. Și găurile, în fața mea găurile negre și rotunde își deschideau ochii de întuneric. Era ca și cum m-ar fi privit din orbitele lor goale. Și rămăsei mut de stupefacție privind la ele. În fața mea erau două ca niște orbite cavernoase într-adevăr, ca și cum m-aș fi găsit în interiorul unui craniu gol și priveam prin orbitele uscate afară. aha! asta era! Îmi amintii deodată totul. Până atunci unde îmi fuseseră mințile? (pag. 151)
Ce faci când te trezești in interiorul craniului? Nu țipi: ai ales să te întorci acolo.
Max Blecher s-a trezit într-un craniu, iar Vizuina luminată este jurnalul acestui craniu, un jurnal despre curajul de a fi aproape de moarte.
Note:
1Gutieră – „Gutiera este o invenție care transformă un bolnav într-un om sănătos. Ea cumulează funcțiile patului, a trăsurii și a picioarelor. O gutieră este un cărucior cu patru mari roți de cauciuc, cu un cadru pe măsura strictă a corpului, pe care zace bolnavul, cu arcuri puternice între cadru și roți, care amortizează toate șocurile și asperitățile drumului. În sanatoriile pentru bolnavii lipsiți de mijloace, unde sălile sunt colective și bolnavii stau în paturi, gutiera nu este utilizată decât pentru plimbarea pe țărmul mării. În anumite hoteluri și vile particulare însă, bolnavul nu părăsește niciodată gutiera. El doarme pe ea, mănâncă pe ea, iese la plimbare pe ea. În odaia lui, bolnavul, lăsând să-i atârne mâinile, poate conduce roțile în toate sensurile. Am văzut bolnavi mergând astfel la raftul bibliotecii să-și ia o carte sau plimbându-se pe coridoare singur. Când un bolnav are nevoie de vreo cumpărătură în oraș, se telefonează imediat la un sanatoriu în apropiere și un fost bolnav sau un convalescent vine și împinge gutiera în oraș.“ (M. Blecher, Ce este o gutieră? )
Poze preluate de la: https://adevarul.ro/cultura/carti/portret-Intamplari-realitatea-tragica-max-blecher-1_582effb15ab6550cb89e6955/index.html
Let's talk about books 