A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

Dana Jalobeanu

Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods. The Mythological Tradition and its Survival in Renaissance Humanism and Art, translated by Barbara F. Sessions, Princeton University Press, 1953 (reprint, 1995)

Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie…. în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea).

Despre ce e vorba în cartea lui Jean Seznec? În măsura în care lucrurile se pot simplifica și rezuma, povestea ar suna așa: zeii panteonului antic n-au murit niciodată. Ei au fost recuperați aproape imediat de antichitatea târzie, apoi de primele secole creștine, de următoarele secole creștine, de Evul Mediu și în final de Renaștere. În măsura în care în povestea asta au existat oameni educați, — și au existat –, această educație a lor a fost profund influențată de o formă sau alta a culturii clasice în care fabulele lui Ovidiu și Vergilius, istoriile lui Herodot și miturile homerice au jucat un rol esențial. În același timp, panteonul anticilor a suferit curioase metamorfoze în funcție de epocă, context cultural și convenții de lectură: până-ntr-atât încât – în multe instanțe – zeii antici au devenit greu recognoscibili.

E un fenomen pe care cu siguranță l-ați experimentat personal, ori de câte ori ați privit cu atenție vreuna dintre marile capodopere ale Renașterii. Să ne uităm puțin la faimosul tablou al lui Boticcelli, Venus și Marte.

Venus_and_Mars_National_Gallery

Aparent, ce avem în fața ochilor este reprezentarea imagistică a unei povești arhi-cunoscute, din Metamorfozele lui Ovidiu. E povestea unui adulter – între zei, dar totuși adulter. Venus și Marte au o aventură și sunt prinși și expuși oprobriului întregului Olimp. Vulcan (soțul înșelat) țese o plasă invizibilă care-i prinde pe parteneri în timpul actului, expunându-i, dincolo de orice îndoială. Doar că… parcă nu despre asta e vorba în tabloul lui Botticelli. Ce vedem când ne uităm la această minunată pictură este un Marte sfârșit, adormit (mici fauni cu fețe destul de stranii îi fură armura, îi suflă în ureche, fac gălăgie în jurul lui, aparent fără vreun rezultat). Frumoasa figură adormită a acestui Marte răpus de farmecele dragostei contrastează în mod curios cu o Venus trează, atentă, complet îmbrăcată într-o ținută de ceremonie, cu părul frumos aranjat într-o coafură elaborată. O Venus care privește cumva „de departe” și din afară scena care se petrece în partea dreaptă a tabloului, de parcă ar fi străină de scena de amor despre care presupunem că tocmai s-a petrecut. Venus are privirea distantă și visătoare caracteristică figurilor feminine din picturile lui Botticcelli (privirea Simonettei Vespucci?) – și tocmai discrepanța dintre totala ei lipsă de emoție și frumoasa figură a unui Marte răpus de farmecele dragostei este una dintre caracteristicile de neuitat ale acestei picturi incredibile. E clar că ceea ce ne propune Botticelli este o interpretare cu mai multe straturi a poveștii pe care credeam că o știm. Dar care e cheia de lectură?

Ei bine, cartea lui Seznec ne spune tot ce am putea vrea să știm despre felul în care au fost preluate, transmise și transformate fabulele anticilor și figurile zeilor olimpieni. Mai întâi, faptul că încă din antichitate mitografii disting între o interpretare istorică a fabulei (care înceară să identifice un eveniment istoric „petrecut”, precum invenția unei noi arte/științe, de pildă…), interpretarea fizicalist-astronomică (constelații, astrologie, influențe) și de cea moralist-alegorică. Seznec sugerează că ultima a fost, adesea, soluția de scăpare atunci când zeii „păgâni” ajungeau să fie prea remarcați de establishment-ul religios al unei epoci. Există o lungă tradiție a „moralizării” Metamorfozelor lui Ovidiu (Ovide moralisee  e un titlu standard începând încă din Evul Mediu). Ca și o tradiție a citirii poveștii adulterului dintre Venus și Marte,  alegoric, în cheia unei înfruntări între viciu (Marte) și virtute (Venus). Așa se explică alte tablouri renascentiste în care Marte, înfrânt, este reprezentat la picioarele unei Venus victorioase, eventual înarmate cu spadă sau chiar cu o armură completă, împrumutând mai degrabă caracteristicile unei zeițe războinice.

Cu aceste informații merită să priviți din nou tabloul lui Botticelli; căci abia acum își dezvăluie el toată încărcătura de sensuri. Abia acum putem aprecia, cu adevărat, ambiguitatea siluetei, privirii, gesturilor lui Venus. Abia acum tabloul devine o enigmă; căci pictorul se folosește de o convenție de lectură (virtutea contemplă prăbușirea viciului?) pentru a reprezenta ceva cu totul diferit și care are de-a face cu natura iubirii (citită în cheia filosofiei neoplatonice… dar asta e, deja, o altă poveste, despre care puteți citi mai multe lucruri aici).

Cartea lui Seznec trece cititorul printr-o adevărată istorie a interpretării alegorice a fabulelor antice. Aflăm astfel că Evul Mediu fabrică din acest material o adevărată filosofie morală. Nu e greu, până la urmă, să faci așa ceva. Totul e să „găsești” în spatele poveștilor cunoscute, interpretările potrivite. Fabulele anticilor devin astfel povestiri „cu cheie” – și cu cât e mai mare discrepanța dintre suprafața lor eroico-fantastică și „miezul” lor ascuns, cu atât se întinde și aria de aplicare a acestei filosofii morale, ajungând, eventual, până la teologie. Materialul din care se țes interpretările alegorizante e foarte bogat. El cuprinde texte antice (Jean Seznec face o diferențiere calitativă pe care comentatorii de azi n-o mai fac între creațiile presupus „originale” și valoroase ale antichității și comentariile sincretice ale antichității târzii), compilații medievale, enciclopedii și bestiare, precum și numeroasele „texte redescoperite” în diferitele epoci ale unei „renașteri” care începe în secolul al XII-lea. Unele dintre aceste texte pierdute și redescoperite devin fundamentale pentru constituirea unei întregi literaturi. Așa este Hierogliphica lui Horapollo Niliacus (un alexandrin care compilează, din surse diverse, o poveste despre interpretarea hieroglifelor egiptene și ajunge să impună nu doar o „modă” în secolele XV și XVI, în Europa, ci chiar o întreagă literatură, genul literar al cărților de embleme). Așa este ”Allbricus” (un nume des invocat care stă, de fapt, pentru mai multe compilații medievale de fabule, embleme și interpretări „cu cheie”) sau manualul arab de magie, Picatrix. Din toate aceste surse distincte se țese o întreagă literatură alegorică al cărei corespondent artistic sunt reprezetări greu de recunoscut și de descifrat ale zeilor antici trecuți prin cele mai diferite filtre culturale (astfel încât îl putem întâlni pe Hercule îmbrăcat în tunică orientală și agitând un iatagan; pe Mercur transformat în episcop, cu mitră înaltă etc.).cartari

Dar, ce e mai interesant în cartea lui Jean Seznec este cum, din toată această diversitate de surse și reprezentări, Renașterea ajunge să recupereze ”forma” zeilor antici. Unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții lui Seznec este exact cel în care se vorbește de „reintegrarea” zeilor antici în cultura și iconografia europeană, în forme apropiate de cele „originale”. Interesant că acest lucru se întâmplă într-o măsură aproape egală în Italia și în ceea ce numim Renașterea nordică. Pentru Seznec, Durer are un rol fundamental în procesul de reintegrare a simbolisticii medievale cu noua filosofie renascentistă și câteva noi surse antice. Până la urmă, Seznec ne oferă o interesantă definiție a Renașterii:

În lumina acestor analize, Renașterea apare ca o reintegrare a subiectului antic cu forma pe care acesta o avea în antichitate. Putem vorbi despre Renaștere din ziua în care Hercules și-a reluat forma atletică, bâta de pe umăr și pielea de leu. Nu e vorba, niciun moment, de o „înviere”; Hercule n-a murit niciodată, și nici Marte, sau Perseu. Ca nume sau concepte, toți aceștia au supraviețuit tenace în memoria colectivă. Doar forma lor aparentă s-a schimbat; Perseu a trăit o vreme deghizat într-un personaj oriental, Marte a fost o vreme un cavaler în armură. (p. 211)

Știința mitologiei

Ce mai face Renașterea este nu doar să redea ceva din culorile originale ale tabloului, ci și să construiască o teorie a fabulei, o „știință a mitologiei”. Seznec susține, însă, că această „nouă știință” se bazează cam pe aceleași surse ca și interpretările alegorizante ale epocilor precedente. Că atunci când marii mitografi ai secolului al XVI-lea, Giraldi, Natale Conti și Vincenzo Cartari își publică „manualele” de interpretare a fabulelor (manuale al căror succes este imediat și imens, Mitologia lui Conti se republică de câteva zeci de ori în secolul al XVI-lea, este tradusă în italiană și franceză, Imaginile zeilor, de Cartari, este tradusă în latină, engleză, germană etc.) aceștia nu fac decât să continue principiile interpretative și să folosească sursele folosite de generațiile precendente, cărora le adaugă, pur și simplu, câte ceva din ce s-a mai descoperit, aducând la zi un corp de cunoaștere din care nu contestă aproape nimic (chiar atunci când par să o facă, prin declarații critice la adresa înaintașilor). Jupiter Pan

În plus, scrierile lor ajung să fie utilizate, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pentru a reveni la alegorizarea (uneori excesivă) și moralizatoare în citirea fabulelor antice. Așa, ceea ce începe ca o știință a mitologiei se transformă, până la urmă, într-o colecție de dicționare de imagini și simboluri din care ia fiecare ce vrea.

Astfel, Seznec ne propune o interpretare provocatoare a Renașterii văzută nu ca epocă de ruptură și înnoire ci ca o sinteză eclectică a unor elemente culturale disparate cărora le adaugă, suprinzător, nu un manifest-program al noului (așa cum am învățat la școală) ci doar o …. nostalgie a trecutului. Pentru Seznec, Renașterea descoperă un singur lucru: istoricizarea. Sau trecutul văzut ca iremediabil diferit de prezent, pierdut și imposibil de recuperat altfel decât cu instrumentele insuficiente ale istoricului.

 

 

 

 

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s