Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vreama asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee.

Când politica devine încâlcită și opresivă, când tiranii ajung la putere, e timpul filosofiei. Seneca știa câte ceva despre asta. În primul paragraf din „Despre îngăduință” (De clementia) Seneca spune că va juca „rolul unei oglinzi”, punând tiranul față în față cu sine însuși. Tiranul era Nero și lucrurile s-au terminat așa cum știți. Dar Despre îngăduință este unul dintre marile texte ale filosofiei occidentale. Textul care ne spune, fără rest, că omul este o „ființă politică, născută pentru binele comun”. Iar filosoful este, prin excelență, oglinda care reflectă adevărul, oricât de neplăcut și de crud ar fi acesta.

Când domnește corupția și discursul cinic, când noțiunea de bun comun și interes public ajung să fie contestate și se golesc de conținut, e timpul filosofiei. E ceea ce am putea învăța de la Francis Bacon, un filosof ajuns politician într-una dintre cele mai corupte administrații posible. Căruia Puterea, cu un simplu proces aranjat, i-a distrus reputația pentru două generații; dar n-a putut face nimic pentru a opri „Baconianismul” să devină metoda preferată de cercetare a naturii pentru două, dacă nu cumva trei secole.

Bine, veți întreba, și cum rămâne atunci cu „turnul de fildeș”? Nu e filosofia o activitate esențialmente izolată de realitate, un păienjeniș de idei țesute în turnurile de fildeș ale vieții academice? Ei bine, povestea „turnului de fildeș” este o foarte bună ilustrare a modului în care, în lipsa filosofiei, și fără o cultură umanistă solidă, putem ajunge să încurcăm referințele. Într-un articol lămuritor (apărut în British Journal for the History of Science, în 2012), Steven Shapin trasează istoria acestei expresii, precum și sensurile ei succesive. Nu ajunge, de fapt, prea departe în trecut: doar până la poezia romantică a secolului al XIX-lea. Expresia ajunge să fie folosită în sens peiorativ de propagandiștii primei jumătăți a secolului XX, cei care-i acuzau pe scriitori și artiști de escapism cultural. Tot ideologic este preluată, în 1938, de E.M Forster pentru a defini insula de libertate a lumii academice (într-o lume în care astfel de „insule de libertate” erau tot mai puține). Pentru Forster, însă, „turnul de fildeș” e, în mod esențial, un spațiu al obiectivității, situat la înălțime, de unde se pot vedea mai bine și mai clar problemele zilei (și în 1938 ele erau puzderie). Sensul de azi, apare, în același context profund ideologizat, fie dinspre stânga (la Bertrand Russell), fie dinspre dreapta (la Edward Teller sau John von Neumann). În fiecare dintre cazuri, însă, ne arată Shapin, este vorba despre turnul de fildeș al științei. Cel pe care filosofia avea sarcina să-l dărâme, sau măcar să avertizeze împotriva lui. Articolul lui Shapin propune o arheologie culturală fascinantă și mult mai complicată (și vi-l recomand călduros); dar e, în fond, un exemplu perfect al modului în care avem de lucrat pentru a înțelege lumea în care ne găsim. O lume în care suntem pierduți fără o bună cunoaștere istorică și fără o solidă înțelegere filosofică.

Când cuvintele par că-și pierd sensurile și dubla gândire pare să fi câșitgat cursa, cum se întâmplă tot mai des în ultimii ani, spuneți-vă: e timpul filosofiei. Nu e filosofia cea care, în toate timpurile, de la Socrate la Descartes și de la Leibniz la Wittgenstein, a încercat să atribuie precizie conceptuală discursului public?  Filosofii sunt cei care au puteresa să ne învețe cum să folosim cuvintele și cum să nu ne lăsăm folosiți de ele.

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s