Dintre cărțile de ficțiune care mi-au luminat momentele întunecate ale acestui an, cea la care mă gândesc mereu cu drag este noul roman al Susanei Clarke, Piranesi. S-ar putea să vă fi întâlnit deja cu Susana Clarke, al cărei nemaipomenit Jonathan Strange & Mr. Norell e, deja, o carte de referință pentru un gen care are nevoie să fie inventat: satira fantasy. Deși nu pare, Piranesi e un alt demn membru al genului.
Dintre cărțile care mi-au făcut mai frumoase câteva clipe ale anului 2021, prima la care mă pot gândi este o fascinantă poveste de călătorie. Căci ce altceva sunt memoriile bine scrise decât o călătorie în viața altcuiva? Dorian Galbinski își subintitulează cartea Memoriile unui reporter BBC; ceea ce face povestirea și mai ușor de situat, căci avem în față un ziarist excepțional, capabil să-și transforme amintirile în poveste universal valabilă.
Atunci când Alexander Baumgarten a scris o recenzie la cartea lui Andrei Cornea despre Neființă, a spus despre ea acest lucru: „înțeleg că o așteptam fiindcă le citisem pe celelalte”. Într-un mod similar și eu pot spune ceva de acest fel despre cartea filosofului Baumgarten: abia când am aflat despre existența ei mi-am dat seama că ea nu putea să nu existe, altfel spus, existența ei a fost necesară.
În primul și-n primul rând – despre nimic se poate vorbi, oricât de paradoxal sau straniu nu s-ar părea, și oricât nu ne-ar convinge vechiul și bunul nostru simț că așa ceva este imposibil. Apoi că – așa cum o spune autorul – „e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic»
Începând să citesc cartea lui Margaret Graver despre emoții și stoicism, m-am întrebat pentru un moment câte cărți pe aceeași temă trebuie să mai citesc pentru a înțelege și a integra înțelepciunea stoică. Da, știu că sună naiv, dar imediat după am realizat că de fapt, controlul și gestionarea emoțiilor nu se învață într-un curs la facultate, printr-o carte citită sau un podcast ascultat, ci poate fi chiar o muncă cât pentru o viață. Dar o muncă frumoasă, cu un scop înalt.
Cartea scrisă de Mircea Flonta și Cătălin Vasilescu pleacă de la un episod interesant: manifestul savanților germani din 1914. Redactat la începutul războiului, acest document pune capitalul simbolic al „științei germane” și prestigiul semnatarilor lui (printre care se numără Max Planck sau Roentgen) în slujba propagandei de război. Manifestul e o mărturie cutremurătoare. Prima întrebare … Continue reading Când știința abdică de la valorile universale
Cu toții am auzit lucruri despre doctrina epicureicilor însă puțini știm cât de mult i-a influențat pe filosofii moderni. Ideea pe care o regăsim în această lucrare este cu adevărat captivantă: epicureicii înrâuresc filosofia modernă, însă ideile lor ajung cu aceasta să ne influențeze și pe noi. Filosofia modernă își găsește în ideile epicureicilor o structură pe care să își articuleze propriile teze. Deși lucrarea, nu este adecvată pentru cercetători, ea reușește să stimuleze în cititor noi idei de cercetare.
Auzim deseori în jurul nostru că, deși societatea noastră cunoaște un progres tehnologic și economic, noi, oamenii, tindem să fim mai puțin fericiți ca înainte. Progresul pare să aibă ca efect secundar o încărcare emoțională tot mai presantă și tot mai greu de dus. De aici ceea ce vedeți și voi: popularitatea în creștere a celor mai diverse terapii de gestionare a emoțiilor. Inclusiv a stoicismului.
Lucrarea pe care o voi prezenta în cele ce urmează cuprinde o serie de eseuri legate împreună sub numele de Angels in Medieval Philosophical Inquiry, lucrare realizată de treisprezece profesori și cercetători de la cele mai renumite universități din întreaga lume. Ceea ce au în comun fiecare dintre cele treisprezece eseuri este faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „care este rolul îngerilor în cercetarea filosofică?”
Contemporanii noștri privesc știința și religia în termeni mai curând antitetici. E o viziune cu o lungă istorie, dar nu e neapărat corectă, mai ales dacă privim la scara corectă. Căci religia și știința sunt de multă vreme discipline esențiale ale formării noastre intelectuale; cam din Evul Mediu, dacă nu și mai de demult. Așa că e legitim, poate, să ne întrebăm, dacă religia și cunoașterea științifică sunt creații intelectuale distincte, care au evaluat în paralel, sau produse intelectuale care au evoluat împreună, potențându-se, reciproc. Asta dacă nu cumva vedem o relație generativă, o știință care se dezvoltă din religie. Am putea oare spune că emerge dintr-o interpretarea teologică a lumii? Că fără teologie știința modernă n-ar fi existat?
Let's talk about books 