Controlul emoțiilor – o muncă cât pentru o viață

Alexandra Postolache

Margaret R. Graver, Stoicism and Emotion, The University of Chicago Press, Chicago 2007

Începând să citesc cartea lui Margaret Graver despre emoții și stoicism, m-am întrebat pentru un moment câte cărți pe aceeași temă trebuie să mai citesc pentru a înțelege și a integra înțelepciunea stoică. Da, știu că sună naiv, dar imediat după am realizat că de fapt, controlul și gestionarea emoțiilor nu se învață într-un curs la facultate, printr-o carte citită sau un podcast ascultat, ci poate fi chiar o muncă cât pentru o viață. Dar o muncă frumoasă, cu un scop înalt.

În aceeași idee, parcurgând cartea, primul paragraf care m-a făcut să tresar a fost la începutul capitolului 2, când autoarea menționează că pentru stoici, a atinge potențialul uman cel mai înalt înseamnă nu doar faptul că un om este capabil să-și controleze sau canalizeze propriile emoții, ci și faptul că o persoană încetează să experimenteze emoțiile așa cum le cunoaștem noi în mod uzual[1]. Adică perspectiva asupra emoțiilor cunoaște o schimbare, care poate fi chiar radicală. Îmi aduc aminte astfel de aceeași autoare, pe care am avut bucuria să o ascultăm la unul dintre cursurile noastre, făcând o frumoasă prelegere despre conceptul de “gaudium” (bucurie) la Seneca. 

Fiindcă am amintit de Seneca, voi lăsa mai jos și un pasaj din scrisoarea 59, adresată lui Luciulius, care evidențiază schimbarea de paradigmă în ceea ce privește plăcerea și bucuria: 

“Scrisoarea ta mi-a făcut mare plăcere. Permite-mi să folosesc acest cuvânt în sensul lui obișnuit, nu în cel pe care i-l dăm noi, stoicii. Noi credem că plăcerea este un viciu. Și, fără îndoială, așa este. Cu toate acestea folosim de obicei acest cuvânt, ca să exprimăm o stare de voioșie sufletească. Știu, îți repet, că plăcerea, dacă folosim cuvintele după concepția noastră, este un lucru netrebnic și că de bucurie sufletească nu are parte decât înțeleptul, căci ea este o înălțare a sufletului care se bizuie pe sine și pe puterile lui. Căci bucuria sufletească, prin natura ei, nu are sfârșit și nu se schimbă în contrariul ei.”[2]

Emoțiile în corelație cu valorile 

Prin natura noastră umană, toți oamenii caută în viață acele lucruri care cred că sunt benefice și le evită pe cele opuse. Prin urmare, imediat ce o persoană are o impresie că anumite lucruri sunt bune, se simte presată să obțină acele lucruri. Astfel, poate apărea foarte ușor, spre exemplu, anxietatea.

Însă, cartea prezintă o perspectivă foarte interesantă asupra a ceea ce determină de fapt evaluarea noastră, dacă un anumit lucru care ni se întâmplă este bun sau rău: atunci când, de exemplu, devenim extrem de supărați sau furioși fiindcă am pierdut o sumă mare de bani, denotă faptul evident că pentru noi banii sunt importanți. Însă nu este plauzibil să spunem că începem să credem că banii sunt importanți fix în acel moment în care i-am pierdut. Această credință exista cu siguranță înainte de eveniment. Ce apare nou e doar o schimbare a circumstanțelor din prezent. Astfel, am putea spune că emoția pe care o trăim într-un anumit moment se datorează în mare parte valorilor pe care ni le-am format în trecut și faptului că se produce o schimbare în legătura cu un lucru important pentru noi. 

În carte regăsim un exemplu foarte simpatic despre cum o credință din trecut poate transforma o simplă întâmplare într-o reacție emoțională. Să presupunem că tu și eu (trăind în Antichitate), observăm în același timp că Socrate este mult mai palid decât de obicei. Tu, fiind doctor, cât și prietenul lui Socrate, consideri faptul că arată foarte palid poate fi semnul unei boli grave pe care o poate avea Socrate și devii teribil de anxios, în timp ce eu observ foarte calmă schimbarea în aspectul lui Socrate. Este corect să afirmăm că emoțiile noastre au aceeași bază, însă sunt diferite. Această diferență este cel mai bine explicată de credințele sau valorile noastre. Tu, fără îndoială, probabil deja crezi că Socrate e grav bolnav și chiar poate muri, acest eveniment fiind o mare pierdere pentru tine, în timp ce eu nu privesc boala ca pe ceva fatal, și poate nici măcar moartea, acest lucru nefiind ceva implicit rău. Astfel, eu nu simt anxietate sau agitație care să mă conducă la un stres major. Concluzia acestui exemplu este că noi doi avem valori diferite, ceea ce ne produce emoții foarte diferite.

Cicero devine însă și mai explicit. Ce face ca o persoană să devină stresată la un moment dat, nu e o singură credință, ci de fapt două:

“Însă atunci când credința noastră că suntem ghinioniști sau nefericiți este combinată cu o altă credință și anume aceea că este corect și potrivit să ne supărăm din cauza a ceea ce s-a întâmplat, atunci și nu înainte, apare acea emoție puternică, care este stresul.”[3]

Despre libertate

Un alt concept care mi-a plăcut în mod special în carte este cel al libertății. Bineînțeles și în acest caz, libertatea este pentru stoici puțin diferită față de ceea ce am înțelege în mod normal prin acest termen universal acceptat ca fiind o virtute.

Cuvântul libertate este folosit în perioada noastră, dar și în anumite contexte din Antichitate în corelație cu dorințele și capacitatea de a alege, pentru a sublinia că un om liber are întotdeauna opțiunea de a acționa așa cum își dorește. Mai mult, termenul poate fi corelat în modernitate și cu puterea sau independența financiară. Bineînțeles, utilizarea termenului de către stoici este diferită. Cu toate că deseori, în Antichitate, pentru stoici a fi liber era opusul stării de a fi sclav, ce făcea referire la o stratificare socială, în carte regăsim o perspectivă diferită prin care autoarea ne evidențiază în ce mod un om nu este liber: și anume din cauza faptului că suntem foarte ușor dezechilibrați de propriile noastre răspunsuri afective.

Așadar, putem spune că nu suntem liberi atunci când nu ne putem controla emoțiile. E ceva ce ni se întâmplă foarte des, dar pentru a fi liberi, ar fi indicat să nu se întâmple. Așadar, stoicii punctează că de fapt nu suntem liberi fiindcă nu ne stăpânim pe noi înșine din punct de vedere emoțional.

Grija față de ceilalți

În vârtejul nostru de emoții de zi cu zi, de foarte multe ori regăsim o cantitate enorm de mare ce au legătură cu alte persoane din viața noastră. Dacă ne gândim fiecare la propria persoană, în trecut sau chiar și în prezent, vom identifica acest mare capitol din mintea noastră care se agață de ceilalți: părinții noștri, prietenii și cercul social sau un eventual partener de viață.

Capitolul 8 al cărții se referă exact la acest lucru: emoțiile în relațiile de prietenie și iubire. Auzim atât de des că relațiile sunt cele care ne împlinesc viața și care ne aduc o stare de fericire și de bine. Este ceva firesc, fiindcă noi oamenii avem un instinct și o nevoie care ne îndreaptă către ceilalți. De aceea locuim în orașe și fiecare dintre noi simte nevoia să facă parte dintr-un soi de comunitate. De asemenea, suntem capabili să formăm prietenii foarte ușor, deseori doar stând la masă cu alți oameni sau în alt context social. Astfel, apare natural un fel de obligație a noastră de a avea grijă de cei din comunitatea noastră, din jurul nostru. O perspectivă interesantă găsită în carte este că această obligație ar fi indicat să existe nu doar către cei din apropierea noastră, ci către orice ființă vie, căci în final, am putea spune că toți facem parte dintr-o comunitate mai mare, și anume cosmosul care ne cuprinde.

Însă, ceea ce simțim cel mai des este o anxietate față de binele familiei noastre, tânjim excesiv după compania lor și suferim atunci când îi pierdem. Aceste emoții sunt însă pentru stoici nepotrivite, pentru că sunt dependente de credința că lucruri externe propriei mele persoane îmi pot provoca un bine sau un rău. Din perspectiva stoicilor, singurele lucruri care invariabil pot fi benefice sau rele pentru mine sunt cele care țin doar de caracterul și comportamentul meu. Acest lucru însă nu îndeamnă către o izolare sau o nepăsare față de cei aproape nouă. Din contră. Epictet menționează că nu aducem niciun beneficiu în relațiile noastre atunci când suntem dezechilibrați sau dependenți de ceilalți. În plus, o oarecare detașare afectivă ne va face să avem grijă chiar mai mare față de cei din jurul nostru.[4]

Pentru Epictet sau pentru Seneca, inclinația naturală a oamenilor de a forma atașamente emoționale este ceva universal: atunci când circumstanțele permit, și înțeleptul stoic va fi dornic, ca toți ceilalți, să se căsătorească, să crească copii și să formeze prietenii. Ce are în plus înțeleptul este că, în alte circumstanțe diferite, acesta poate rămâne perfect echilibrat și își poate găsi fericirea în propria persoană și în compania propriilor gânduri:

“…privește spre binele adevărat și te bucură de ce-i al tău. Ce înțeleg oare prin ce-i al tău? Pe tine însuți, și anume tot ce-i mai bun în tine.”[5]

Bibliografie: 

  1. Stoicism and Emotion, Margaret R. Graver, The University of Chicago Press, Chicago 2007
  2. Seneca, Scrisori către Luciliu, Traducere și note de Gheorghe Guțu, București 2020
  3. Cicero, Tusculan Disputations, Harvard University Press 1927

[1] Stoicism and Emotion, Margaret R. Graver, The University of Chicago Press, Chicago 2007, p.35

[2] Seneca, Scrisori către Luciliu, Traducere și note de Gheorghe Guțu, București 2020, p. 186

[3] Cicero, Tusculan Disputations, 3.61

[4] Stoicism and Emotion, Margaret R. Graver, The University of Chicago Press, Chicago 2007, p.178

[5] Seneca, Scrisori către Luciliu, Traducere și note de Gheorghe Guțu, București 2020, p. 95

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s