Platon este poate primul filosof de la care ne-a rămas dovada unui proiect politic explicit. În contrast cu el, se crede că maestrul său, Socrate, ar fi considerat că filosofii trebuie să se țină departe de chestiunile publice în general și de cele politice în particular. În textul lui Erasmus, Prostia (sau Nebunia) atinge la un moment dat și această problemă, a guvernării statelor de către înțelepții filosofi. La prima vedere, nu am avea tendința să luăm aceasta în serios, dar implicarea filosofilor în politică, fie direct prin ocuparea anumitor funcții (de exemplu, Imperiul Roman a fost la un moment dat - 161-180 e.n. - cârmuit de un filosof stoic, Marc Aureliu), fie indirect, prin influența pe care o au scrierile lor (să ne gândim doar la consecințele avute de scrierile lui Karl Marx), ar trebui să ne medităm mai mult în această privință. Este oare un lucru bun ca filosofii să se implice în viața cetății, este prudent ca actorii politici să le ofere vreo formă sau alta de autoritate prin care să influențeze mersul lucrurilor? E de la sine înțeles că mai degrabă ar trebui să vedem în prealabil de unde vine fiecare dintre acești filosofi, ce îl recomandă, ce anume dorește să facă.
Category: Filosofie
Frica
Monarhia fricii, ultima carte a Marthei Nussbaum, este despre o Americă a ultimilor ani, în special din momentul în care Donald Trump a câștigat cursa pentru prezidențiale în 2016. În acel context un val de frică a străbătut cel puțin o parte din societatea americană, frică născută din vicii societale precum rasism, segregare, sexism, discriminare pe bază de orientare sexuală și altele; frică apărută și din realități cotidiene, care afectează o majoritate a populației: venituri mici, costul ridicat al educației, lipsa de securitate socială, corupția, mass-media și manipularea, impozitarea etc. Iar această frică îi face pe toți să caute „adevărata ei cauză”, pentru a putea-o blama. Și astfel vina este aruncată asupra „celorlalți”, fie că ei sunt minorități care ar abuza de drepturi, fie că sunt imigranți care ar fura locuri de muncă, fie că sunt femeile care ar crea instabilitate socială prin revendicări considerate absurde; dar și din partea cealaltă a spectrului politic se găsesc ținte: vina este a elitelor, care ar vrea și nu ar face nimic pentru obținerea mai multor drepturi de către cei dezavantajați, care nu ar face sau nu ar vrea să facă nimic pentru o mai răspândite egalitate socială și economică, ci ar prefera, din contră, să domine cultural. America este astfel umbrită de un sentiment apocaliptic auto-indus, iar dialogul deschis și analiza rațională sunt împinse la o parte de o demonizare vehementă a adversarilor. Martha Nussbaum insistă totuși asupra nevoii de a reveni la o abordare rațională și prudentă a situației, iar pentru acest lucru istoria trebuie concepută drept ceea ce este: America după care unii au nostalgii a fost mai rea decât cea din prezent, iar America visată de alții nu este încă aici. Istoria prezentului este un proces din interiorul căruia este greu să ne privim obiectiv și rezonabil, iar sentimentul negativ conform căruia America democratică este pe cale de pieire ar trebui înlocuit cu unul mai informat și conștient după care America democratică este într-o continuă formare.
Gândind fiinţa devenirii: premisă pentru un dialog a/teologic într-o lume seculară
Trăim cu impresia puternică a unei transformări imperceptibile şi abisale a lumii noastre odată cu trecerea de la modernitate la postmodernitate şi cu impresia, la fel de presantă, a unor chestiuni fundamentale nerezolvate. Desigur, în cadrul lumii oamenilor, noul este posibil doar în interiorul unui spaţiu de joc determinat de posibilităţile fundamentale ale speciei. Şi, cu toate acestea, noul poate ridica probleme temeinice, ne poate confrunta cu ceea ce nu ne-a apelat niciodată până atunci, cu sentimentul urgenţei. Trăim în siajul inepuizabilului eveniment al morţii lui Dumnezeu – mult trâmbiţat, stilizat, respins, comentat, arareori gândit în stupefianta sa eficacitate – locuim o lume care şi-a pierdut, la propriu, „sensul”. Cu mai bine de cinci decenii în urmă, Hannah Arendt remarca:
Socratici?
Jucându-ne cu sensurile acestui deziderat, am putea să ne gândim că am avea în vedere să fim mai degrabă nesatisfăcuți intelectual decât satisfăcuți trupește. Dar cum să privim referința la Socrate? Pe cât putem să-l cunoaștem din cele scrise de alții precum Platon, Xenofon sau Aristotel despre el? Posibil că pentru el mult mai rău ar fi să fim satisfăcuți din punct de vedere intelectual și, prin urmare moral? Am fi tentați să ne închipuim că, odată ce ne-am interioriza această potențială stare, nu am ajunge cu nimic mai departe de Socrate și de ceea ce ar fi crezut că îl satisface.
A Compassionate Philosophy: Medical Ethics in the Hellenistic Tradition (Stoics, Epicureics and Skeptics)
It is a pleasure to revisit old favorites. I liked Marta Nussbaum’s book at the first reading. I like it even more today, more than two decades after it was published. It is a good introductory book; and I am sure many of you will agree with me that it is the perfect book to teach to students (whether you teach ethics, history of philosophy, or philosophy 101). Imagine what it is to teach the history of Hellenistic ethics in a way that makes it immediately relevant to our students of today. In fact, in many universities this model has caught up a while ago (partly precisely because of this book). But I am coming from a university where history of philosophy (ethics included) is still history of philosophy.
Speed can’t give us all we need!
L-am descoperit pe Mark C. Taylor citind scăpăratoarea şi incitanta After God, mergând abia apoi către scrierile lui anterioare. Speed Limits, întrucâtva mai puţin dramatică şi mai dispusă să rişte teoretic, este, totuşi, o carte relevantă şi pătrunzătoare, utilă oricui este dispus să se retragă doi paşi şi să iasă din flux/uri pentru a înţelege câte ceva despre micro- şi macrodinamicile lumii noastre. Ca şi în After God, dar mai ales în The Moment of Complexity, este propusă o abordare dinspre teoria complexităţii care, după părerea mea, deschide căi foarte fertile pentru înţelegerea peisajului fracturat şi multietajat al lumii contemporane.
Despre potențialul creator al sfârșitului
Una dintre cele mai impresionante cărți care mi-au căzut vreodată în mână mi-a apărut în cale într-o seară de toamnă, pe când exploram, fascinată, biblioteca labirintică a Institutului Warburg, de la Londra. Am ridicat-o (cu greu) de la locul ei pe raft, incitată de dimensiunile neobișnuite și legătura originală. Un volum de peste 1000 de pagini despre care auzisem, dar pe care nu-l văzusem niciodată: Istoria lumii, de Walter Raleigh (Historie of the World, London, 1614). O carte pe care puțină lume mai îndrăznește să o citească azi deși, la vremea ei, a fost un best-seller – în ciuda dimensiunilor și a prețului considerabil. Walter Raleigh a fost unul dintre personajele de legendă ale Renașterii – explorator și corsar, actor politic și favorit regal, poet, colonist, comandant de armate, și toate, cumva, în același timp. A scris Istoria lumii în închisoare, în Turnul Londrei, așteptându-și execuția.
Căutarea Peripatosului
Istoria filosofiei, dacă e să adaptăm scrisele lui Diderot în Jacques fatalistul, poate fi văzută în desfășurarea ei ca o serie de neînțelegeri, nu doar din perspectiva marilor perioade istorice, ci și în cadrul mai restrâns al unor școli și tradiții filosofice. Deși a spune acest lucru poate induce un sentiment ciudat de derivă intelectuală, avem totuși în față unul dintre motoarele principale ale modului prin care noul se poate insinua în filosofie. Nu este necesar ca acest lucru să fie unul rău sau unul bun, iar nuanțele pot ajuta în mare măsură optica istorică chiar și la secole distanță după ce fenomene de acest fel avuseseră loc. În special când vine vorba despre școlile filosofice ale antichității grecești și romane (platoniciană, aristotelică, stoică, epicureică, sceptică și celelalte), distingerea acestor nuanțe este dificil de realizat din cauza neajunsurilor ce țin de existența materialului sursă, opțiunile interpretative cele mai facile și superficiale înclinând către „unitatea de gândire” a fiecărei școli în parte. Dar în ultimele decade aceste interpretări încep să-și piardă din influență și noii istorici ai filosofiei, contextualiști în consultarea surselor și analitici în prelucrarea și prezentarea lor, reușesc cu din ce în ce mai mult succes să depășească prejudecățile înrădăcinate în domeniul istoriografiei filosofiei antice.
„Cum putem scrie despre Iluminism?” Despre constructivismul iluminist și câteva observații plecând de la o carte a lui Steven Pinker
Studiile despre Iluminism sunt unul din cele mai animate câmpuri intelectuale din câte cunosc – adică din cele mai fertile polemic și mai încărcate de dezbateri metodologice. Aici s-au testat, numai începând cu anii '60, ca să nu mai vorbim de perioada fierbinte care începe odată cu Revoluția Franceză, nenumărate teorii despre istorie, s-au înfruntat nominaliști istorici cu realiști, postmoderniști cu adepți (reali sau de paie) ai marilor narațiuni despre modernitate, dar, mai ales, s-au concurat mereu și s-au întrepătruns două tipuri diferite de voci – ambele perfect legitime în sine, dar între care ar trebui neapărat distins, și care pot da fiecare rezultate mai bune sau mai proaste: vocea istoricului, a cercetătorului academic al Luminilor, respectiv vocea politică a celui care invocă, printr-un speech act, Luminile ca pe o mitologie. Desigur, uneori cele două voci se reunesc, asumat sau nu, în scrierile aceluiași autor – cum e, de pildă, cazul lui Jonathan Israel.
Copii infidele
Cartea scrisă de autorii americani Thomas C. Brickhouse (Lynchburg College) și Nicholas D. Smith (Lewis & Clark College), The Philosophy of Socrates, se dorește a fi o introducere în gândirea uneia dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei filosofiei, introducere care să satisfacă în principal publicul larg, nefamiliarizat cu filosofia clasică greacă în general sau cu Socrate în particular. În același timp, și specialiștii au ceva de câștigat de pe urma acestei lecturi, autorii oferindu-și, cu argumente, interpretările proprii cu privire la anumite probleme de exegeză socratică. „Socratele” pe care îl au în vedere cei doi autori este mai ales personajul din dialogurile timpurii scrise de Platon, cel mai cunoscut discipol al său („Socratele” fiindcă există și alți Socrate, de pildă cel prezentat în opera lui Xenofon sau cel din Norii lui Aristofan).
Let's talk about books 