Socratici?

Iovan Drehe

„E mai bine să fii o ființă umană nesatisfăcută decât un porc satisfăcut; e mai bine să fii un Socrate nesatisfăcut decât un nebun satisfăcut. Iar dacă nebunul sau porcul sunt de altă părere, aceasta se datorează faptului că ei cunosc numai o latură a problemei. Ceilalți sunt conștienți de ambele laturi.”

(J. S. Mill, Utilitarismul, traducere de Valentin Mureșan, Editura Alternative, 1994, pp. 22-23)

1659482830_42231fb724_b

Jucându-ne cu sensurile acestui deziderat, am putea să ne gândim că am avea în vedere să fim mai degrabă nesatisfăcuți intelectual decât satisfăcuți trupește. Dar cum să privim referința la Socrate? Pe cât putem să-l cunoaștem din cele scrise de alții precum Platon, Xenofon sau Aristotel despre el? Posibil că pentru el mult mai rău ar fi să fim satisfăcuți din punct de vedere intelectual și, prin urmare moral? Am fi tentați să ne închipuim că, odată ce ne-am interioriza această potențială stare, nu am ajunge cu nimic mai departe de Socrate și de ceea ce ar fi crezut că îl satisface.

              

Lipsa de satisfacție socratică și căutarea constantă de a umple goluri de cunoaștere sau de caracter au devenit, ca să folosim un termen mai apropiat nouă, virale încă din antichitate. Viroza își avea originea în otrava socratică, pharmakon-ul socratic, ca să ne jucăm puțin derridadaistic; iar aceasta, nefiind considerată de către concitadinii lui Socrate a fi fost dozată potrivit, în așa fel încât să devină leacul problemelor lor, a făcut victime încă de atunci, el însuși isprăvindu-și viața printr-un toast din contra-leacul pe bază de cucută al atenienilor. Dozajul potrivit putea (și ar putea) fi un remediu pentru morbul îngâmfării, vanității și prețiozității intelectual-morale, care ne bântuie memetic specia. Și acesta ar fi de dorit, pentru a evita prea puținul care duce la exces de credulitate și supușenie ori prea multul care duce la atitudini vane cum ar fi răzvrătirea de dragul răzvrătirii.

Rețeta leacului a fost transmisă, atât direct de Socrate, cât mai ales de Platon, poate cel mai sobru dintre socratici, atât de sobru încât a fost, poate, mai îndepărtat de ceea ce avea în vedere maestrul lui mai mult decât ne-ar plăcea să credem sau să recunoaștem; dar au mai existat și alții, mai mult sau mai puțin frecventabili și totuși mai „socratici”. În contrast cu ei, este greu să ni-l imaginăm pe Platon într-o postură de „tăun” al concetățenilor în același fel în care a fost cel care i-a marcat destinul filosofic: nu ni-l putem închipui acostându-și cetățenii în piața publică, indiferent de statutul lor social, economic sau intelectual, și nici clătinându-le eșafodajul fragil al caracterului prin întrebări care nu ratau nici o crăpătură. Platon a fost socratic mai degrabă prin ceea ce a scris, nu neapărat în modul de viață. Au fost alții care l-au luat pe Socrate mai în „serios” (și) din acest punct de vedere. În această privință, a-l urma pe Socrate, a însemnat ceva diferit pentru fiecare, deși nu într-atât de diferit încât termenul „socratic” să devină prea difuz.

De pildă, în ceea ce privește frugalitatea lui Socrate, școala numită cinică a fost cea care l-a urmat, prin Antistene și discipolii săi. Tot ei au pus virtutea mai presus de toate și i-au neliniștit pe cetățeni prin apostrofări mai mult sau mai puțin agresive sau ieșite din comun, într-atât încât se spune că Diogene Câinele a fost considerat, printr-un exces de rezonabilitate probabil, de către Platon drept un Socrate care și-a pierdut mințile. Convențiile grecilor au avut mult de suferit de pe urma interacțiunilor cu copiii lui Antistene, nepoți tumultoși ai lui Socrate. Pe urmele acestora, în privința simplității și vieții virtuoase reținute, au călcat și stoicii, pe un drum indicat de cinicul Crates și inițiat de Zenon din Citium, drum pe care au fost purtate viețuitoare raționale felurite, sclavi, împărați ori intermediari. Un alt socratism a răsărit din nedumeririle lui Pyrrhon din Elis și cei ce l-au urmat pe Socrate într-ale punerii sub semnul întrebării a ceea ce se considera bine știut, ajungând chiar să îl depășească, nefiind siguri nici de faptul dacă mai știu ceva sau nu (după cum aflăm din mărturia unui Sextus Empiricus în vremurile de mai târziu). O altă cale, aparent diferită, a fost urmată de Aristip din Cirene, care se spune că a fost cel care s-a arătat a fi „socratic” prin temperanță atât în fața adversităților cât și în fața plăcerilor vieții, acestea din urmă prilejuind poate un motiv destul de potrivit pentru tradiția mai reverențioasă de mai târziu pentru a-l dezavua moral. Au mai fost și alții, mulți, diferiți și asemănători, mai fideli sau mai necredincioși: Euclid și megaricii, Phaedon din Elis, Xenofon, Aristotel poate (dacă acceptăm influența lui Socrate, prin intermediul lui Platon sau nu, cel puțin din punct de vedere metodologic) și, în urma acestora, orice trestie gânditoare de atunci și până astăzi, când încă metoda sa de a chestiona, modul în care vedea caracterul uman și virtuțile sau viciile sale, ori atitudinea sa față de societate și politică mai pot spune ceva.

Cumpănind asupra distanței de două milenii și jumătate care ne desparte de Socrate, am fi înclinați să credem că „socratismele” de astăzi ne apar în formă inevitabil diluată de insinuările și sinuozitățile istoriei. Și orice raportare mentală la acestea ar fi potrivit să ne apară sub formă de interogație, în intonația preferată a maestrului: în ce mod mai există printre noi oameni care suferă într-adevăr de lipsa de satisfacție socratică și nu doar de simple forme de ipohondrie intelectuală? Pentru cine pharmakon-ul Socratic este remediu și pentru cine otravă? Ce ne poate face astăzi, pe noi, socratici în viziune și/sau comportament atunci când ne raportăm la fenomenele cu care interacționăm în viața de zi cu zi, în privat sau în public? Cum ar arăta un Socrate al zilelor noastre? Ce impresie i-ar face moralitatea noastră convențională mai mult sau mai puțin cernută de veacuri de teoretizare și cumpănire etică, prin site filosofice, economice sau politice? Cine ar fi mai marii zilelor noastre care i-ar inspira unui personaj ca Socrate încredere sau, mai degrabă, neîncredere? Cât de neîndreptățit s-ar simți Socrate dacă ar fi martor la cele ce se întâmplă astăzi din punct de vedere social, economic și, mai ales, politic? Ar renunța la agora, preferând să rămână acasă? Ar alege să iasă? Dacă ar ieși, ar rămâne sau ar hotărî să se întoarcă acasă, la fel cum a făcut-o atunci când a refuzat să se supună autorităților care l-au împins să aresteze un om ireproșabil moral? Concis, aceasta ar fi întrebarea: cum ar #rezista Socrate?

 

46249122_333161170812493_203906690523856896_n

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s