Căutarea Peripatosului

Iovan Drehe

(Han Baltussen, The Peripatetics: Aristotle’s Heirs, 322 BCE-200 CE. Ancient philosophies. London; New York:  Routledge, 2016)

   the-peripateticsIstoria filosofiei, dacă e să adaptăm scrisele lui Diderot în Jacques fatalistul, poate fi văzută în desfășurarea ei ca o serie de neînțelegeri, nu doar din perspectiva marilor perioade istorice, ci și în cadrul mai restrâns al unor școli și tradiții filosofice. Deși a spune acest lucru poate induce un sentiment ciudat de derivă intelectuală, avem totuși în față unul dintre motoarele principale ale modului prin care noul se poate insinua în filosofie. Nu este necesar ca acest lucru să fie unul rău sau unul bun, iar nuanțele pot ajuta în mare măsură optica istorică chiar și la secole distanță după ce fenomene de acest fel avuseseră loc. În special când vine vorba despre școlile filosofice ale antichității grecești și romane (platoniciană, aristotelică, stoică, epicureică, sceptică și celelalte), distingerea acestor nuanțe este dificil de realizat din cauza neajunsurilor ce țin de existența materialului sursă, opțiunile interpretative cele mai facile și superficiale înclinând către „unitatea de gândire” a fiecărei școli în parte. Dar în ultimele decade aceste interpretări încep să-și piardă din influență și noii istorici ai filosofiei, contextualiști în consultarea surselor și analitici în prelucrarea și prezentarea lor, reușesc cu din ce în ce mai mult succes să depășească prejudecățile înrădăcinate în domeniul istoriografiei filosofiei antice.

Un asemenea exemplu este Han Baltussen, profesor la Universitatea din Adelaide, Australia, care a publicat în 2016 la Routledge o carte cu titlul The Peripatetics: Aristotle’s Heirs, în care reconstruiește, în limitele posibilului, complexitatea școlii de filosofie întemeiate de Aristotel când s-a întors la Atena după ce a stat un timp la curtea Macedoniei, unde a fost și educatorul lui Alexandru cel Mare. Han Baltussen are în vedere perioada de la moartea maestrului – 322 î.e.n. -, când Teofrast rămâne următorul scolarh (sau cap al școlii), – până la Alexandru din Afrodisia, unul dintre cei mai cunoscuți comentatori ai lui Aristotel – cca. 200 e.n. În literatura de specialitate de limbă engleză, volumul lui Baltussen aduce la zi discuția despre acest subiect. Au mai existat două lucrări importante, menționate de autor: J. P. Lynch, Aristotle’s School. A Study of A Greek Educational Institution (Berkeley: The University of California Press, 1972) și F. Grayeff, Aristotle and His School (London: Duckworth, 1974). Aceasta dacă nu socotim traducerea în engleză a lucrării lui E. Zeller, Aristoteles und die alten Peripatetiker (1879) și alte eforturi răzlețe.

Baltussen are un scop întreit: 1. prezentarea unei istorii scurte a școlii peripatetice de-a lungul perioadei amintite; 2. o prezentare a materialului fragmentar pe baza căruia exegeții au reconstruit cu ingeniozitate ideile celor implicați direct în această istorie; 3. problematizarea coerenței interne a școlii. În această privință, se găsesc prezentate, în măsura în care se poate face așa ceva pe baze fragmentare, continuitățile și discontinuitățile atât la nivel de concepție despre natură (fizică, psihologie, cosmologie etc.) cât și în domeniul etico-politic. Lucrarea are de asemenea un apendice care conține lista peripateticienilor cunoscuți de la 322 î.e.n. până la 250 e.n., respectiv un apendice conținând lista bibliografică a edițiilor moderne ale lucrărilor acestor peripateticieni.

Dintre acestea, problema coerenței interne a școlii pare a fi interesantă dincolo de preocupările speciale pentru tradiția aristotelică, fiindcă își găsește abordarea la intersecția metodologiei filosofice și istoriografice. Această problemă a coerenței interne apare ca rezultat al observației că cei care i-au urmat lui Aristotel i-au criticat acestuia anumite puncte de vedere susținute în lucrările care nu s-au pierdut. Se observă că urmașii lui Aristotel aveau drept misiune tratarea filosofiei sale ca un pe „un set modificabil de proiecte și ipoteze în vederea înțelegerii și explicării universului”, iar acest lucru poate fi considerat valabil și în școlile platoniciană sau stoică, Platon și Zenon din Citium nefiind considerați infailibili. În acest context, Aristotel a lăsat în urma sa, pe lângă opera sa enormă, un program imens de cercetare, locuri libere pe care peripateticienii de mai târziu urmau să le umple: Teofrast va fi cunoscut pentru studiile despre lumea plantelor, Straton s-a ocupat în detaliu de fizică ș.a.m.d., deși nici unul dintre urmași nu s-a mai ridicat la cuprinderea intelectuală a maestrului întemeietor.

Faptul că unii membri de mai târziu ai Peripatosului au fost în dezacord cu cele spuse de Aristotel este un lucru cunoscut. De exemplu, după mărturia lui Cicero din De finibus bonorum et malorum, Hieronymos din Rhodos și Critolaos ar fi considerat că binele cel mai mare este lipsa durerii, ceea ce Cicero considera o erezie, apropiindu-i pe cei care susțineau aceasta de alte școli filosofice precum cea epicureică. Aceste dezacorduri, deși pare astfel, nu erau un lucru neobișnuit în epocă și cel mai probabil nici o școală filosofică nu a fost străină de ele: ceea ce se încerca era de fapt adăugirea și sporirea muncii maestrului școlii încercându-se păstrarea consistenței, iar disensiunile apăreau ca urmări ale acestor încercări. De exemplu, Baltussen consideră însăși întemeierea Liceului de către Aristotel drept un semn evident că un dezacord fundamental cu privire la metodă și doctrină poate duce la părăsirea maestrului și la întemeierea unei școli independente (p. 3).

În privința continuității metodologice, se pune problema: în ce măsură continuatorii lui Aristotel au contribuit la dezvoltarea și rafinarea logicii construite de maestru. Cele scrise mai ales în Analitici și Topica au fost dezvoltate și adăugite de continuatorii imediați ai lui Aristotel, Teofrast, Eudemos, Straton și Phaenias (p. 55). Odată cu Aristotel avem de-a face cu introducerea unui limbaj tehnic care permite abordarea problemelor specifice logicii, argumentării, epistemologiei și disciplinelor conexe. Una dintre abordările principale ale lucrărilor de logică și argumentare (care includ și Retorica) scrise de maestru a fost cea a comentariului care implica reorganizare de material sau redefinirea unor concepte (p. 59). Aceasta înseamnă că în cadrul tradiției a existat o ortodoxie cu privire la acest domeniu. Începând deja cu Teofrast avem de-a face nu doar cu reorganizare a materialului rămas de la Aristotel, ci și cu adăugiri, cu rafinări ș.a. Astfel, Teofrast a fost cel care a introdus termenul comun de „predicabil” pentru a se referi la definiție, gen, propriu și accident și se pare că a încercat să le separe pe primele trei de accident, dând o nouă structură domeniului (p. 68). La Teofrast găsim de asemenea și o definiție a topos-ului – ca principiu din care extragem punctele de pornire a argumentelor în fiecare câmp de cercetare – probabil Aristotel neconsiderând necesar să dea o asemenea definiție. De asemenea, notabil pare să fi fost interesul lui Teofrast pentru argumentele polemice, mai ales argumentul de tip respingere, folosit în discuțiile dialectice (p. 71). Mai târziu, Alexandru din Afrodisia a spus despre Teofrast că de fapt ar fi cauzat efectul opus celui pe care-l avea în vedere, lucrurile devenind mai neclare (p. 61). Teofrast s-a mai ocupat și de silogismul ipotetic, relația dintre a doua și a treia figură a silogismului categoric, respectiv logică modală (p. 62). Din păcate, cu privire la alți membri ai școlii, precum sunt Straton sau Eudemus, avem mult mai puține informații: știm de pildă că Straton s-a ocupat de dialectică și a încercat să inoveze în materie de locuri comune (dar a fost mai târziu criticat de Alexandru din Afrodisia, fiindcă risca să încalce o regulă importantă), iar Eudemus, tot în cadrul dialecticii, s-a ocupat cu modul în care se formulează afirmațiile și întrebările. Se spune că cei de mai târziu ar fi adăugat alte patru moduri silogistice față de cele ce se găseau în lucrările lui Aristotel (pp. 62-63).

Cu privire la conținutul învățăturii aristotelice existau trei grupuri de critici, care se suprapuneau într-o anumită măsură: (1) critici interni, care aveau ca scop să întărească sistemul doctrinar aristotelic, critici externi care doreau să indice problemele sistemului, aceștia din urmă fiind împărțiți în (2) cei care erau subiectivi față de sistem și (3) cei care erau în mod autentic interesați de anumite părți ale gândirii Stagiritului (p. 108). În ceea ce privește criticii interni ai școlii, Baltussen oferă opt studii de caz despre dezacorduri cu maestrul: Teofrast despre conceptul de „loc”, teoria fizică a lui Straton, Eudemus în chestiuni de fizică sau logică etc. (pp. 113-120 ).

Interacțiunile cu criticii externi au adus cu sine influențe reciproce între școlile filosofice și se poate observa că nici o școală, în măsura în care a participat la dispute, nu a făcut excepție. De exemplu, către sfârșitul antichității platonismul a ajuns o mixtură de doctrine din Platon, din Aristotel, din Stoici, din Pitagorei și alte influențe minore. Unul dintre cele mai elocvente exemple de interacțiune dintre tradițiile aristotelică și platoniciană este dat de faptul că în jurul anului 300 e.n. Categoriile ajung să fie considerate principalul text de introducere în logică, în special, și în filosofie, în general (e.g. Porfir) (p. 70). Asemănător se poate zice și despre școala aristotelică, unde găsim influențe dinspre epicurei, atomiști, stoici, platonism, în acest sens volumul evidențiind interactivitatea și concurența dintre școlile filosofice în special în domeniul teoriilor etice și politice (p. 85). De altfel, al 6-lea capitol este dedicat contextului intelectual și interacțiunilor dintre diferite școli de gândire: acesta, deși este selectiv în alegerea materialului, oferă un portret bine conturat, chiar dacă pe bază de surse puține, a ceea ce însemnau polemicile antice, acestea degenerând de suficiente ori în ad hominem (pp. 148-150).

O întrebare legitimă din punct de vedere istoriografic pare a fi următoarea: ce asigură, atunci, unitatea sau coerența internă a unei școli filosofice? Continuitatea la nivel de opinii susținute, ceea ce poate fi numit și unitate sau continuitate doctrinară? Atunci, ipoteza conform căreia școlile filosofice din antichitate aveau în general ceva religios în cadrul lor pare să fie foarte plauzibilă, dar nu putem să nu observăm că acest lucru nu este general valabil. Cel puțin în cazul școlii peripatetice nu pare a se aplica acest lucru. Este posibil însă ca unele curente cum ar fi neopitagoreismul să se încadreze în această categorie. Continuitatea la nivel de metodologie? Posibil. Astfel, dacă este adevărat că Peripatosul este o școală, și filosofia analitică de secol XX este o școală (și mulți chiar o consideră astfel). O distincție probabil utilă în acest sens a fost făcută de Robert William Sharpless care a sugerat că este mai bine să folosim termenul „peripatetic” atunci când ne referim la cei care au venit după Aristotel, întrucât „aristotelic” implică o fidelitate față de întemeietorul școlii, iar „peripatetic” permite și dezacord. Astfel „peripatetic” are 3 sensuri: 1. „peripatetic” trimite la locul unde discipolii lui Aristotel se întâlneau și se poate folosi pentru a-i distinge de celelalte școli filosofice ale antichității; 2. „peripatetic” = cineva care este un discipol fidel lui Aristotel; 3. „peripatetic” = cineva care este interesat în mod special de doctrinele lui Aristotel, dar le poate contrazice sau modifica. (p. 110).

Han Baltussen sugerează și o altă manieră în care putem considera școala lui Aristotel: din perspectiva conceptului istoriografic de paradigmă kuhniană, bineînțeles mutatis mutandis (p. 159). Analogia poate fi dusă mai departe, pentru că istoriografia filosofiei antice depinde în mare măsură de existența materialului sursă, adică a operelor filosofice care au supraviețuit trecerii timpului. Descoperirile de material nou sunt rare (în comparație cu alte epoci ale istoriei filosofiei), una dintre ultimele descoperiri semnificative fiind făcută în anii 90 ai secolului trecut, când au fost identificate niște fragmente din lucrarea lui Empedocle Despre natură. Posibilitatea unor descoperiri viitoare aduce cu sine și o întrebare cu privire la posibilitatea răsturnării de paradigmă și în cazul particular al studiului asupra anumitor școli filosofice.

 (Text apărut și pe https://filosofiero.wordpress.com)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s