Filosoful întreprinzător

Dana Jalobeanu

Robinson Crusoe este o figură familiară în imaginarul modernilor. Toată lumea a auzit de el, toată lumea îl cunoaște (chiar dacă doar din interpretarea remarcabilă dar serios deforma(n)tă a lui Tom Hanks în Cast away). Cu toții ne-am simțit Robinson măcar o dată în viață: într-o excursie la munte în care ne-a prins vremea rea la un refugiu, fără lumină, căldură sau mâncare; într-o vacanță într-un loc izolat unde începi ziua cu tăiat lemne-cărat apă-făcut focul; sau în lunile din urmă, în carantină, izolați fiecare pe insula lui. Robinson, ca Don Quichote, ca „cei trei mușchetari” sunt personaje care s-au desprins de textul de plecare și trăiesc o viață a lor, adaptată contextului cultural și sensibilităților epocii. Puțină lume mai citește azi ediția originală. Deși am avea multe de învățat din ea.

Robinson Crusoe e considerat primul roman modern. Doar că, dacă vă uitați pe pagina de titlu a primei ediții, n-ați zice asta, nu? Povestea ne este prezentată ca o relatare de călătorie la prima mână. Numele lui Defoe nu apare nicăieri. Personaj și autor este Robinson Crusoe, marinar. Cam așa e și construită narațiunea; un Robinson bătrân și înțelepțit ne povestește aventurile vieții sale furtunoase, cu ispitele, căderile și reușitele ei. Din când în când, în poveste, mai intervine vocea unui Robinson tânăr; în fragmentele de jurnal, de pildă. Ficțiunea e frumos construită, special pentru a ne pune pe gânduri.

Căci ce avem noi în această poveste? Despre ce este ea? Contemporanii lui Defoe s-au împărțit aproape imediat. Unii vedeau doar povestea de aventuri, senzaționalismul gazetăresc; alții, un exemplar reușit al așa numitor istorii de călătorie, povești cu tâlc și miză pedagogică (în definitiv nu știai niciodată, la 1719, când aveai să ajungi chiar tu să naufragiezi pe o insulă pustie). Alții citeau printre rânduri o poveste despre rătăcirile spirituale ale unui credincios în căutarea unei relații personale cu Dumnezeu și cu providența. Alții, în fine, recunoșateau elemente ale genului utopic și ale credo-ului colonial.

Generația iluminiștilor l-a iubit pe Robinson. Însă doar după ce a amendat serios povestea, reducând-o la un scenariu pedagogic de formare și auto-educare. Robinson Crusoe a devenit literatură pentru copii.

Romanticii l-au iubit pe Robinson. Gândiți-vă doar ce a făcut Jules Verne din el. Insula misterioasă este o citire-interpretare-critică și rescriere a poveștii, în orizontul imaginar al secolului al XIX-lea.

Și lucrurile au continuat, amplificându-se, în secolul XX. Putem pune imediat pe masă 7-8 interpretări ale personajului. E ceea ce am făcut într-o conversație de vineri seara, la Cafeneaua filosofică. Cu Sorana Corneanu și Grigore Vida, și cu prietenii noștri de vineri. A fost una dintre cele mai animate și mai interesante discuții de vineri, tocmai pentru că nu am ajuns la nicio concluzie. Sau poate că singura concluzie a fost că iată, personajul acesta familiar, ne este, în fond, profund necunoscut. Ne scapă. Te situezi confortabil într-o interpretare, însă Defoe nu te lasă să stai acolo, ci îți dă suficiente elemente care să-ți arate că lucrurile nu stau chiar așa… Că se pot vedea și altfel.

Ce este Robinson? Un cuceritor sau un oropsit al soartei care se descurcă și el cum poate? Un filosof stoic care se duce peste tot cu sine, eliberat de condiționările de moment, sau un spirit practic, ingineresc, capabil să se descurce în împrejurări adverse, „making the most ouf of it”? Un credincios în căutarea salvării, aruncat dintr-o parte într-alta pe valurile îndoielii?

Ne-am putea, oare, imagina, un filosof întreprinzător? Cineva capabil să reunească într-un mănunchi de convingeri fatalismul stoicilor cu oportunismul utilitarist și orientat spre viitor al unora dintre filosofii secolului al XVIII-lea? Eventual cu ceva din tipul de credință descris de Max Weber, o credință mereu în căutarea justificării prin succes? Una din trăsăturile lui Robinson este uluitoarea capacitate de adaptare care nu este, însă, una de tip cameleonic. El nu se transformă după locul sau timpul în care se întâmplă să le găsească. Ci reușește să le transforme în mod creator. Adună tot ce se poate aduna dintr-o situație dată (naufragiul corabiei) și construiește din bucăți și rămășițe o viață care nu doar se potrivește cu noul mediu, ci îl modelează, îl îmblânzește, îl civilizează.

Robinson Crusoe s-ar putea citi, deci, ca o carte de filosofie practică. Un manual din seria „filosofia ca mod de viață”. Cum poți deveni un filosof întreprinzător și adaptabil. Cred că un Companion al acestei filosofii ar avea, azi, șanse de mare succes la public 🙂

Mai multe aici, în discuția noastră de vineri seara. Sorana Corneanu, Grigore Vida, Dana Jalobeanu și prietenii cafenelei filosofice, pe insula lui Robinson.