Rațiune și imaginație, sau ceea ce ne face mai umani în lumea lui Jonathan Swift (Partea I)

Doina-Cristina Rusu În istoria gândirii, diferența dintre oameni și brute era ilustrată de absența rațiunii în cazul celor din urmă, si unul dintre cele mai uzuale exemple erau omul rațional și calul irațional. În Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift inversează aceasta asociere și descrie o societate în care caii sunt animalele raționale si oamenii, sau … Continue reading Rațiune și imaginație, sau ceea ce ne face mai umani în lumea lui Jonathan Swift (Partea I)

Teologie politică și profeție

Campanella este omul total al Renașterii care deschide calea către modernitate. Este filosof, poet, revoluționar și profet, un om de știință care face disecții pe ascuns, un călugăr dominican care a stat mai bine de 27 de ani în pușcărie. Printr-un joc de cuvinte în italiană, Campanella spune despre sine că el este  clopotul (campanella) care anunță o lume nouă. Este un om independent și incomod pentru toți contemporanii săi:  pentru regi pentru că le recomandă să fie supuși papei și le spune că fără puterea religiei nu vor putea guverna, pentru cei din Inchiziție pentru că simulează nebunia ca să nu fie condamnat la moarte, pentru frații călugări pentru că le spune că sursa cunoștințelor sale este că a consumant mai mult ulei de lampă decât vin au băut ei, pentru cei care îl torturează pentru că afirmă că, în adâncurile sufletului, ei sunt, de fapt, plini de admirație pentru în fața rezistenței sale. Puterii politice îi spune că nu poate rezista fără cea spirituală, puterii spirituale că nu poate interzice dorința de a cunoaște și că nu are deja acces la toate adevărurile. E un om care propune, și pretinde, reforma radicală atât a științelor cât și a religiei.

Un asfințit ce nu se mai termină…

Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate... Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.

Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câșitgat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani

Acum 35 de ani apărea la Paris o carte remarcabilă: în același timp sofisticată și ușor de citit, scrisă cu ritm, entuziasm și umor (și, poate, cu o ușoară paradă de erudiție). Devenită destul de curând best-seller, tradusă în câteva limbi europene, citită și citată, cartea lui Ioan Petru Culianu a stârnit, în același timp, aprecierea publicului larg și suspiciunea specialiștilor. Cel puțin a specialiștilor în Renaștere. În 1990, la 3 ani după traducerea și publicarea în engleză (la University of Chicago Press) Eros and magic in the Renaissance a fost subiectul unei recenzii devastatoare scrise de unul dintre marii istorici ai secolului al XVII-lea, Charles Webster. Ce nu i-a plăcut lui Webster la cartea lui Culianu? Lipsa unei delimitări specializate și strict istorice a perioadei tratate, amestecul de perspective al explicației care trece de la istoria religiilor la istoria ideilor și istoria Renașterii, narativul „non-linear” care sare de la magia ficiniană la manipularea maselor în scrierile lui Giordano Bruno, de la psihologia maselor la puritanism, și înapoi, la magia abatelui Trithemius, la tezele lui Pico etc.

Cum era acolo de unde se întorcea Max Blecher?

Max Blecher a lăsat o parte importantă din el în urmă atunci când boala i-a sfârșit viața, la nici 29 ani. Însă cele trei cărți și câteva poezii nu au ajuns să se bucure de recunoașterea pe care ar fi meritat-o, cel puțin nu încă. Să fi fost de vină numele care-l identifică ca pe un străin sau faptul că cariera sa literară s-a încheiat abrupt? Max Blecher a fost contemporan cu Mircea Eliade, iar printre prietenii lui se numărau Geo Bogza, Mihail Sebastian și Sașa Pană, prieteni care l-au susținut în publicarea romanelor. În amintirea multora dintre contemporanii săi a rămas autorul, un personaj cu contururi eroice și într-o oarecare măsură de neînțeles. Iată ce nota Mihail Sebastian în jurnal, consemnând moartea lui Blecher:

A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie.... în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea).

Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life e o lucrare de filosofia și istoria științei care a lăsat amprente semnificative asupra modului în care se practică acum sociologia și istoria științei. Deși „turnura istorică“ în filosofia științei începuse mai devreme, în cercurile sociologilor și istoricilor științei încă se păstra convingerea că factorii externi și factorii interni demersului științific sunt categorii care trebuie riguros delimitate și tratate separat. Acest lucru apare evidențiat în introducerea la a doua ediție, din 2011 (prima apărând în 1985): “Puțini istorici sau sociologi respectabili ai științei iau în considerare acum relația dintre ceea ce cândva erau în mod curent  factori interni sau factori externi. (...) Și cu greu mai spune cineva că o istorie adecvată despre factori este vitală pentru a proteja instituția științei moderne de interferența politicii și cunoașterea științifică de deformare.”[1] Ceea ce au reușit să arate cei doi autori, într-un într-un mod convingător pentru mulți istorici ai științei, a fost că factorii sociali și politici nu pot fi riguros delimitați de practica științifică.

“Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Ian Hacking, unul din reprezentanții Școlii de la Stanford, se încadrează (alături de Nancy Cartwright, John Dupre, Patrick Suppes și Peter Galison) în contextul turnurii experimentale prin care trece filosofia științei la începuturile anilor ’80. Acest grup se remarcă în cadrul dezbaterilor din metafizica științei prin propunerea unor noi argumente în favoarea realismului științific, producând un val de noi reacții la pozițiile populare din acea vreme (în principal la, empirismul constructiv al lui Bas van Fraassen). În Representing and Intervening, obiectivul lui Hacking nu este doar acela de a oferi argumente pentru atitudinea realistă cu privire la teorii sau entități, ci în același timp de a realiza o distincție între modurile de raportare în practica științifică, anume între reprezentare (modul de raportare preponderent teoretic) și intervenție (modul experimenalist de raportare). Prin această distincție autorul reușeste să acopere o plajă de subiecte centrale pentru filosofia științei, oferind o lectură propedeutică temeinică în acest domeniu, precum și resurse bibliografice substanțiale.