Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii

Iovan Drehe

           Mnesarchus ar fi fost, după spusele unui anume Neanthes din Cyzic, în cartea sa Mythica, un negustor fenician, născut în Tir. În timpul unei penurii de grâne în cetatea Samos, Mnesarchus şi-ar fi îndreptat corăbiile către oraşul ionian şi, fiindcă a fost de mare ajutor în vremuri de restrişte, a fost răsplătit prin titlul de cetăţean. Acest negustor avea un fiu, pe care l-a dus împreună cu el în multe ţări străine, pe unde făcea negoţ, de la ţărmurile siriene natale, până în coloniile greceşti din sudul peninsulei italice. Revenind la un moment dat în Tir cu fiul său, l-a adus pe tânăr la şcoala învăţaţilor caldei, de unde a învăţat cu siguranţă multe lucruri minunate. Fiul se numea Pitagora. (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 1-2).

Dar Pitagora nu i-a audiat doar pe magii caldei. Tânărul a ajuns în contact şi cu învăţăturile înţelepţilor Ionieni, în special cei din Milet. Unii spun că a fost discipolul lui Anaximenes (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 11), iar alţii că l-a întâlnit pe însuşi Thales (Iamblichos, Viaţa lui Pitagora, II), care, cu părere de rău în privinţa propriei neputinţe în a-l ajuta pe tânăr, l-ar fi trimis la preoţii ţării Egiptului, unde el însuşi fusese învăţăcel la un moment dat. Dar în Egipt nu se ajungea atât de uşor.

Totuşi, tânărului i-a surâs norocul şi relaţia favorabilă a familiei sale cu tiranul de atunci, Policrate (tiran între 538 î.e.n. – 522 î.e.n.), pare să-şi fi arătat roadele. În acea vreme se pare că exista o alianţă între Samos şi ţara Egiptului unde faraon era Amasis al II-lea (570 î.e.n. – 526 î.e.n.). Policrate i-a făcut, în acest context, tânărului Pitagora o recomandare şi acesta a ajuns astfel să se instruiască pe lângă preoţii egipteni (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 7-8). Această vizită de studii nu a fost tocmai scurtă, dacă e să credem sursele antice, prelungindu-se neaşteptat atunci când Pitagora a ajuns până în Babilon, fiind capturat de perşi. În urma acestor călătorii Pitagora pare să fi fost printre primii care au avut acces la varianta pre-alpha a quadriviumul-ului de mai târziu: de la egipteni a învăţat geometria, de la fenicieni aritmetica, iar de la caldei astronomia (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 6). La toate acestea s-a adăugat a patra ştiinţă matematică, muzica, care l-a prins în mreje atunci când trecea pe lângă o fierărie (Nicomah din Gerasa, Enchiridion, VI).

După încheierea odiseei pedagogice, ajuns înapoi în Samos, Pitagora îşi începe şi aventura politică, întemeind prima sa şcoală, numită „Hemiciclul lui Pitagora”, unde cetăţenii samieni se puteau întâlni să discute problemele cetăţii. Putem presupune că aceştia nu erau puţini, întrucât personalitatea carismatică a lui Pitagora putea să atragă foarte multă lume, după cum ne spune marele orator atenian Isocrate (Busiris, 28). Însă, după o perioadă de timp, dreapta libertate a lui Pitagora a ajuns segmentată de contactul cu tirania locală. Fie excesul de responsabilităţi publice, fie alte excese ale tiraniei lui Policrate, par să-l fi îndepărtat, iar la patruzeci de ani ia drumul Greciei Mari (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 9, 16).

După ce pleacă din Samos, face escale la Delphi şi Creta, pentru ca în final să ajungă la Crotona (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 16-17). Primul contact cu cetăţenii crotonieni a fost zdruncinător. Porfir ne spune că avea toate calităţile necesare, iar printre acestea exista și cea de „om liber”, care i-a permis de altfel să cuvânteze în Consiliul cetăţii. Stăpânind arta psychagogiei, adică arta retorică de a înrâuri sufletele, i-a fermecat atât pe bătrâni, cât şi pe tineri, iar în scurt timp a reuşit să retraseze în jurul său un cerc analog celui din Samos, de fapt un semicerc, la fel ca primul. Învăţăturile magistrului despre suflet şi preceptele sale s-au răspândit fulgerător prin sudul Peninsulei italice şi într-un timp relativ scurt a ajuns să fie frecventat şi de cetăţenii altor colonii greceşti: din Sybaris, Catana, Rhegion, Himera, Agrigent, Tauromenion şi altele. Astfel, noul său „Hemiciclu” a ajuns să se întindă peste o bună parte dintre cetăţile Greciei Mari, în fiecare dintre ele apărând câte o enclavă pitagoreică tangentă cu viaţa politică. Pitagora avea o charismă extraordinară, iar tiranul din Kentoripinoi, Simichos, se spune, a fost convins de maestru să renunţe la putere şi să-şi împartă averea cetăţenilor. În tot acest timp legile tuturor acestor cetăţi erau măsurate, recalculate şi redesenate de cei din sectă (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 18-22). Încetul cu încetul acestea se transformau în oligarhii, adică leagăne de viaţă virtuoasă dusă pe linia dreptelor precepte pitagoreice.

Nu trebuie să ne mire acest succes. Chiar Pitagora i-a asigurat pe oameni că a fost zămislit din fiinţe dincolo de firea muritorilor (Aelian, Varia Historia, Cartea a II-a, Cap. 26, Despre Apolo Hiperboreanul şi anumite minuni privindu-l pe Pitagora). De asemenea, cei mai apropiaţi fuseseră încredinţaţi tot de el însuşi că el era de fapt reîncarnarea eroului Euphorbos, căzut în jurul Illionului, iar pentru a le demonstra le recită versurile homerice în care apare acesta (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 26). Numărul minunilor părea a crește în progresie geometrică. Dacă cineva avea dubii în legătură cu eventuale inconsistenţe din ciclul de reîncarnări şi naşteri al maestrului, acestea au fost risipite atunci când le-a făcut o demonstraţie de colocaţie, Pitagora apărând în acelaşi timp în două locuri, în Metapont şi Crotona, lucru greu de infirmat de cineva care nu poseda această abilitate. Dar Pitagora nu s-a oprit aici. Probabil într-un alt moment de colocaţie, de data aceasta între Crotona şi Etruria, chucknorrizează un şarpe, biata reptilă pierind în urma contactului maestrului (Apollonios, Mirabilia, 6, din lucrarea pierdută a lui Aristotel, Despre Pitagorei). Unor pescari le-a făcut o demonstraţie a incredibilei sale iscusinţe matematice şi le-a prezis că aceştia vor găsi în plasă numărul exact de mulţi peşti. Predicţia s-a adeverit. Când se afla în faţa unei mulţimi, într-o zi însorită, însoţit probabil de Abaris Hiperboreanul, le-a arătat ceva ce iniţial părea (şi ceea ce a fost confirmat ulterior oral şi scris a fi) coapsa sa de aur. Chiar şi cei mai îndepărtaţi privitori au putut probabil atesta strălucirea (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 28). Nu are rost să mai intrăm în multe detalii: prezicea cutremure, îndepărta epidemiile după moartea celor mai predispuşi şi slabi, calma vânturile, grindina şi marea după ce acestea îşi terminau dezlănţuirea (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 29). Pitagora era divin. Matematic spus, QED

Toate aceste lucruri sunt cât se poate de adevărate, iar Porfir ne încredinţează: „Drept dovadă stau poemele pe care le-au scris.” (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 29). Dovezile în favoarea existenţei acestor minuni sunt covârşitoare, existând nenumărate autorităţi care le confirmă, pe lângă Pitagora în persoană. Printre aceştia îi întâlnim pe Abaris Hiperboreanul, cunoscut Münchhausen antic, care a călătorit în jurul lumii pe o săgeată, apoi Epimenide, cel mai sincer dintre cretani, ori Empedocle din Acragas, din a cărui ridicare la cer se zice că a rămas doar o sanda pe marginea craterului vulcanului Etna. Printre martorii lui Pitagora au existat bineînţeles şi alţii, avizaţi și obiectivi, specialişti care la rândul lor îşi trăiau viaţa la granița desenată de o mână tremurândă între plauzibil şi rezonabil.

În aceste circumstanţe, în mod natural, faima lui Pitagora creştea. Secta lui a ajuns să fie frecventată nu doar de greci şi de lucani, messapi sau peuceţi, ci chiar și de fii lui Romulus, care în acea perioadă îşi întemeiau republica (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 22). Pitagora a ajuns atât de influent în cadrul cetăţii încât a sfătuit cu succes Sfatul crotonienilor să meargă la război împotriva sibariţilor (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XII, 9).

Dintre toate prezicerile lui Pitagora una putem fi siguri că s-a împlinit, cel puţin parţial, de câteva ori în antichitate: căderea sectei. Totul se pare că a început de la priceperea lui Pitagora la redutabila ştiinţă a physiognomoniei (ştiinţa prin care caracterul persoanei se citeşte în trăsăturile feţei). La un moment dat, un anume Kylon dorea să se alăture sectei. Pitagora, cum era şi normal, l-a examinat physiognomonic pe Kylon, iar acesta, fiind urât şi disproporţionat, a fost, după cum era de aşteptat, respins. Acelaşi Kylon, din urâțenie şi disporporţie, a dorit, tot după cum era de aşteptat, să se răzbune (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 54).

Detaliile acestei răzbunări nu sunt foarte clare, dar în linii mari lucrurile s-au întâmplat cam în felul următor (Porfir, Viaţa lui Pitagora 54-57; Iamblichos, Viaţa lui Pitagora, 248 şi urm.): în mai multe oraşe din Grecia Mare, unde secta avea nuclee puternice, cetăţenii s-au răsculat împotriva lor, incendiindu-le locurile de adunare şi astfel începându-le sau continuându-le ciclurile de încarnare multora dintre ei (Polibios, Istorii, Cartea a II-a, 39, 1 şi urm.). O parte dintre pitagorei au scăpat, printre care şi Pitagora, luând drumul exilului în Metapont. De unde se spune că şi sufletul său şi-a luat zborul pentru a-şi găsi un alt trup într-un al timp, mai armonios.

De la răscoalele împotriva oligarhiei frăţiei lui Pitagora în Italia de sud au trecut mulţi ani şi, în câteva generaţii de pitagorei, se poate observa că interesul acestora pentru adunări şi politică nu se diminuase. De aceea cetăţenii oraşelor-state din Grecia Mare obişnuiau să repună în scenă reprezentaţiile pirotehnice iniţiate de Kylon şi ai săi. Dintr-o asemenea reprezentaţie incendiară se spune că ar fi scăpat întreg şi cunoscutul prieten al lui Platon, Philolaus pitagoreul (cca. 470 î.e.n. – cca. 385 î.e.n.). Într-un loc este scris că a scăpat alături de Hipparchos sau Archippos (Olympiodoros în comentariul la Phaidon 63e), iar în altul că şi-a salvat pielea alături de Lysis (Plutarh, Despre daemonul lui Socrate 13). Dar, comparativ cu standardul minunilor stabilit de maestrul Pitagora, faptul că o persoană a scăpat o singură dată sub trei nume diferite nu e mare lucru. De asemenea sursele par să difere sensibil în atribuirea motivului salvării: scoliastul spune că a fost din timp trimis din sală, fiind încă neofit în ale filosofiei, iar a doua, Plutarh, ne spune că, tânăr fiind, a fost suficient de ager şi puternic încât să scape, ceea ce ne face să conchidem că e un fel de lege a firii că dintr-o situaţie de tipul „2 pitagorei 1 incendiu” va scăpa cel tânăr şi neofit. Şi aşa se poate da mai departe în cele mai bune condiții învăţătura.

După această păţanie, îmvăpăiatul tânăr pitagoreu s-a refugiat undeva prin Grecia şi a trecut la activităţi mai puţin politice şi mai mult paideice. Printre discipolii săi sunt amintiţi (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor VIII, 46) Xenophilos din Chalcidica şi o ceată din Phlius din care făceau parte Phanton, Echekrates, Diokles sau Polymnastos. Dar un altul dintre tinerii săi discipoli pitagorei a avut mai mare succes în socotelile publice.

Archytas (428 î.e.n. – 347 î.e.n.), fiu al Tarentului, a fost un polimat, un fel de Leonardo da Vinci, recunoscut pentru preocupări atât practice, cât şi teoretice. Ar fi scris atât despre chestiuni supralunare, despre univers, cât şi despre subiecte mai lumeşti, morale şi politice, despre legi, monarhie sau pietate (Diogene Laetios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor VIII, 80). Ca orice pitagoreu serios, era mai mathematikos de felul său, iniţiind chiar iscodirea matematică într-ale mecanicii. Atât de grozavă era îndemânarea sa încât i s-a dus povestea şi în antichitate, fiind văzut ca un Dedal capabil să construiască cele mai minunate invenţii. Una dintre ele ar fi fost o pasăre fabuloasă, un porumbel din lemn, care ar fi reuşit chiar să zboare, după cum relatează sceptic Aulus Gellius cele scrise de sofistul Favorinus din Arelate (cca. 80 e.n. – 160 e.n.) despre Archytas (Nopţi atice X, 12, 9-10).

Dar ingeniozitatea lui nu s-a limitat la atât. În vremea în care a trăit Archytas, Tarentul, colonie spartană întemeiată în 706 î.e.n., cât timp a fost sub cârmuirea lui, pare să-şi fi atins culmea gloriei, fiind oraşul stat cel mai important din Grecia Mare. Se spune că tarentinii l-au iubit atât de mult încât l-au ales strateg de şapte ori, deşi legea interzicea numirea cuiva în funcţie de două ori (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor VIII, 79-83). De asemenea a fost victorios în multe dintre războaiele pe care tarentinii le-au purtat cu vecinii lor din sudul Peninsulei italice. Influenţa sa a fost foarte mare, iar după 347 î.e.n., când se pare că şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, Tarentul a intrat în declin, niciodată nemaiajungând la strălucirea din timpul lui Archytas. Îndeajuns pentru moment despre acest filosof-rege. Îl vom întâlni din nou mai târziu.

Acestea sunt câteva dintre întâmplările în care adepţii frăţiei pitagoreice se spune că ar fi fost părtaşi. Marele istoric al filosofiei greceşti din secolul XIX, Eduard Gottlob Zeller (1814-1908), la începutul capitolului despre pitagorei din istoria sa, observa că nu există nici o şcoală filosofică a cărei istorie să fie atât de înţesată de mituri şi fapte fictive. Nu doar ei erau capabili de cele mai mari minuni, ci chiar cărţile scrise de ei şi despre ei aveau o caracteristică fabuloasă: înmulțirea minunilor.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, traducere de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliță și Cristian Gașpar, ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, Iași, 1998.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.