Iovan Drehe
Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.
Empedocle a ajuns el însuși la un moment dat la Olympia, unde se desfăşurau jocurile, în calitate de „trimis sacru” din partea Agrigentului. Aici ar fi făcut sacrificii rituale şi tot ce ţine de îndatoririle unui asemenea ambasador. Pe lângă suită, tânărul era purtat şi de o foarte bună părere despre sine. Fără pretenţii prea mari, voia să fie considerat zeu, iar veşmintele sale aduceau un argument în plus dacă nu pentru existenţa naturii divine în el, măcar pentru dorinţa arzătoare, comparabilă, e drept, în intensitate cu patimile Olimpienilor înşişi: coroană de aur, sandale de bronz şi cununi de lauri la încheieturi (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 66, 73 şi Lexiconul Suda după Memorabilia sofistului Favorinus). Aşteptările nu s-au întrecut între ele prea mult, iar învingătoare la Olimpiadă a fost însăși faima sa.
În episodul precedent am văzut că despre pitagorei circulau multe plăsmuiri şi poveşti încă din cele mai vechi timpuri. Fiind atât de numeroase, cu siguranţă pitagoreii nu s-au supărat dacă cineva ar fi împrumutat câteva dintre poveştile lui Pitagora şi le-a răscroit după măsurile lui Empedocle. Martorii lui Pitagora, adică Empedocle, „Opritorul vânturilor”, alături de Epimenide, „Purificatorul” şi Abaris, „Pătrunzătorul de vânt” (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 29), în urma contribuţiei proprii la construcţia edificiului maestrului (i.e. Pitagora), sunt oarecum îndreptăţiţi la transferuri narative de acest fel. Doar aşa putea şi Empedocle arăta lumii că este capabil de vindecări colective şi individuale, relaţie specială cu animalele, stăpânire asupra fenomenelor celeste ş.a. Dar cea mai cunoscută dintre întâmplări este cea cu îmblânzirea vânturilor printr-o soluţie inedită, şi anume prin sugestia dată localnicilor de a jupui măgarii, pentru ca din pieile lor să facă prelate în care să prindă vântul. Cu alte cuvinte: Toate pieile sus! Cum era de aşteptat, dar din alt punct de vedere, vântul s-a potolit la un moment dat (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 60). Dar Empedocle nu a rămas cunoscut doar ca spaima asinilor, ci şi ca spaima celor cu predispoziţii tiranice.
Familia lui Empedocle era puternică și influentă din punct de vedere politic. Se crede că tatăl său ar fi participat la răsturnarea tiranului care i-a urmat lui Theron în Agrigent, fiul acestuia din urmă, Thrasydaeus (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 58). Mai mult, Empedocle nu doar că a compus discursuri retorice, ci ar fi fost chiar inventatorul disciplinei, la fel cum eleatul Zenon ar fi fost inventatorul dialecticii, dacă e să credem autoritatea lui Aristotel, sau cel puţin ecoul acestei autorităţi ajuns la noi prin Diogene Laertios (într-un dialog pierdut, Sofistul, în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 56-57). În bună tradiţie antică, circulau poveşti în care se spunea că Empedocle ar fi refuzat o funcţie de basileu, atunci când aceasta i-a fost oferită (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 60-63). Motivul ar fi fost dat de preferinţa pentru o viaţă simplă. Poate s-a lecuit de năravurile din perioada Olympiană… Dar nu întru totul.
Ceea ce ştim despre cariera politică a lui Empedocle vine în exclusivitate de la Diogene Laertios (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 63-67). Înainte de a intra în politică se pare că Empedocle ducea o viaţă tihnită. Ca orice tânăr de familie bună, participa din vocație chiar şi la banchetele din cetatea natală. În acest context are loc debutul intempestiv al lui Empedocle în politică. Odată, ni se povesteşte, a fost invitat la un symposium de către un magistrat local. Banchetele greceşti de atunci aveau trăsături similare cu politica vremii. De exemplu, erau rezervate în exclusivitate bărbaţilor şi curtezanelor. De asemenea, se alegea democratic, adică prin tragere la sorţi, un „rege al banchetului” care, bineînţeles, putea apoi să legifereze într-ale benchetuirii. Atribuţia principală a acestuia era să stabilească cât de tare va fi vinul în urma procesului de îndoire cu apă. O alta era să indice o temă de discuţie. Aşadar, după cum spuneam, Empedocle a fost invitat la un magistrat, care organiza un banchet. După începerea banchetului buna-dispoziţie a lui Empedocle începe să fie asaltată de suspiciuni. Nu venea vinul şi nimeni nu părea interesat să ceară vin. Empedocle s-a gândit apoi să ceară, iar gazda a venit şi i-a explicat că de fapt este aşteptat un important membru al senatului şi că nu se cuvine să se înceapă vinul fără acesta. Atunci când membrul a sosit, democraţia tragerii la sorţi a fost azvârlită deoparte, iar invitatul de seamă a fost ales „regele banchetului”. Rezultatul acestei înţelegeri tainice cu magistratul-gazdă îi mirosea a tiranie lui Empedocle, iar ultima urmă de îndoială în legătură cu aceasta s-a topit atunci când invitatul de vază s-a transformat, cum era poate de așteptat, din „regele banchetului” în „tiranul banchetului” obligându-i pe toţi să bea vinul, în caz contrar primindu-l în cap. Empedocle nu a zis nimic, probabil conformându-se. A doua zi, însă, s-a înfăţişat la tribunal, de data asta nu ca într-o democraţie sympoziastică, ci ca într-o democraţia mai puţin prietenoasă, de tip antic. I-a chemat pe cei doi, gazda şi dragostea lui, tiranul pentru o noapte, la judecată; apoi, în urma unei acuzări în care au fost dovedite înclinaţia tiranică a invitatului şi corupţia gazdei, a obţinut condamnarea şi executarea celor doi. Old school, cum s-ar zice. Era un fapt cunoscut probabil încă de pe atunci că într-o democraţie cel mai mare risc pentru corupţi e ca alegerile şi legile să fie atât de reale pe cât par a fi. Când să se fi întâmplat acest eveniment? Probabil după moartea tatălui său, Meton, în perioada în care Empedocle i-ar fi împăcat pe agrigentenii din diverse facţiuni, pentru că a recunoscut deja înfiriparea tiraniei. Aristotel, într-o lucrare pierdută, bineînţeles, ar fi spus că Empedocle ar fi apărat libertatea şi a luptat împotriva oricărei tiranii (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 60, 72).
Mai există şi alte episoade cunoscute. Într-unul din ele Empedocle (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 65) s-a opus pretenţiei medicului Akron, care le ceruse membrilor din boule, consiliul cetăţenilor, să-i construiască un cavou, din banii cetăţii. Empedocle i s-a împotrivit, iar prin câteva replici bine plasate i-a năruit medicului visele de preamărire postumă. Dar şi mai interesantă este scurta menţiune că el ar fi oprit la timp o societate oligarhică, la piovra siciliană avant la lettre, „Adunarea celor o mie”, la doar trei ani de la întemeiere. Şi a fost foarte eficient, din moment ce nu se mai ştie nimic despre acea coterie.
Empedocle a fost norocit de soartă şi cu un biograf pe măsura caracterului său divin: Heraclide din Pont, Pompicus, cel care era convins că un om a căzut pe pământ din lună (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 72). Heraclide povestește că sfârşitul lui Empedocle a venit în circumstanţe de acelaşi tip cu cele în care şi-a început cariera politică, adică la un banchet. Întâmplarea este relatată în Istoria femeii leşinate (în care se relatează despre învierea din morţi a unei femei de către Empedocle, parte a unui tratat despre boli). Pe scurt: în timpul unui banchet Empedocle s-a ridicat brusc de la masă şi s-a îndreptat ţintă spre craterul Etnei. Tot ceea ce a rămas din el a fost una din sandalele sale de bronz, aruncată înapoi de vulcan, pentru a dovedi că Empedocle s-a transformat în zeu. Dar faţă de această poveste au existat atitudini maliţioase, sceptice, încă din antichitate, una dintre celelalte variante susţinând că Empedocle a plecat în Pelopones. Nu se ştie cât a trăit, variantele antice întinzându-i moartea pe un interval de aproape 50 de ani, unii susţinând că ar fi trăit şaizeci de ani, Aristotel fiind printre aceştia, iar alţii considerând că a trăit până la o sută (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 69-74). Dar neclaritățile aduse de o moarte atât de întinsă în timp sau spaţiu, nu pot ține decât de incapacitatea muritorilor în a citi corespunzător semnele, Empedocle fiind, evident, zeu.
De la fast, banchete şi intentări de procese, să trecem la sobrietate şi prigoană judiciară. Anaxagora (cca 510 î.e.n. – 428 î.e.n.), originar din Clazome, cetate din Ionia, filosof cu un nume care în înţelesul său elin ne face să ne gândim la cele ce ţin de viaţa cetăţii: „stăpânul adunării”, este personajul principal al rândurilor ce urmează. Neplăcându-i vinul, mintea-i era neîntinată de licoarea lui Dionisyos, iar oamenii îi ziceau chiar Nous, Intelectul, datorită marii lui priceperi într-ale cerului. Nu doar vinul, ci şi râsul îi displăcea (Aulus Gellius, Nopţile atice, XV, 20; Aelian, Varia Historia, VIII, 19; Plutarh, Viaţa lui Pericle, 4, etc.)
La origine, fiul unei familii înstărite din cetatea natală, în buna tradiţiei a filosofilor din Ionia, a ajuns şi el în Egipt, unde a învăţat misterii. Apoi a prezis mingi de foc şi pietre incandescente căzute din Soare, cum a fost şi căderea unui meteorit lângă Aigos Potamos, în 467 î.e.n. Pe lângă acestea, avea darul de a şti din timp când vor avea loc cutremure, eclipse şi alte fenomene naturale, abilitate rară chiar şi printre filosofi (Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana II, 5; Plutarh, Viaţa lui Lysander, 12 etc.). În ciuda acestei priceperi, Nous nu dădea semne că l-ar interesa prea mult lucrurile pământeşti. Agoniseala familiei nu i-a captivat interesul într-atât încât să se îngrijească de ea. Activităţile oikonomice erau străine de principala sa îndeletnicire, cunoaşterea celor din cer. Drept rezultat, casa şi pământurile i-au rămas în paragină, iar averea şi-a împărţit-o celor care credeau că ar avea mai mare nevoie de ea (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 16). O astfel de atitudine nu putea să rămână trecută cu vederea: de ce nu-l preocupa averea? de ce nu-l interesa viaţa publică? de ce nu-i păsa de patrie? Răspunsurile pe care le-a dat au fost ciudate pentru epoca în care a trăit. „Patria sa era în cer”, iar el poate fi considerat astfel unul dintre primii cosmopoliţi, cetăţeni ai lumii. Pe cei care simţeau dorul patriei şi erau îngrijoraţi că vor muri în depărtări, îi consola spunându-le că de peste tot coborârea în hades, infernul grecilor, era aceeaşi (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor II, 11).
Cu o asemenea atitudine am tinde să credem că Anaxagora nu a avut vreun contact cu viaţa politică, dar suntem departe de adevăr. Mai târziu, el ajunge la Atena, fiind considerat ulterior aducătorul flăcării filosofice din cetăţile Ioniei în Atica. Acolo a devenit un apropiat al lui Pericle (cca. 495 î.e.n. – 429 î.e.n), „prim cetăţean al Atenei”, cel mai cunoscut lider politic atenian din epoca de aur a cetăţii, acesta din urmă învăţând multe de la filosoful Ionian. Cel mai cunoscut retor al antichităţii romane, Cicero, ne asigură că „Pericle nu fusese învăţat de un oarecare gură-spartă să latre la clepsidră (ad clepsydram latrare), ci, după cum aflăm, acel [vestit] Anaxagora din Klazomene [i-a fost profesor]” (Cicero, De oratore, III, 138, trad. Constantin Săndulescu). Adică de la Anaxagora a învăţat Pericle să-şi construiască discursuri potrivite ca durată. Înaintea lui Cicero, Platon ne vorbeşte în dialogul Phaidros despre faptul că Pericle a fost discipolul lui Anaxagora în retorică, explicând succesul omului de stat atenian prin faptul că el a învăţat adevărata retorică de la Anaxagora, veritabilul retor trebuind să cunoască natura lucrurilor, ceea ce este Nous şi ceea ce nu este Nous (Phaidros, 269e-270a). De aici şi calmul recunoscut al lui Pericle. Anaxagora a insistat mult asupra importanţei cunoaşterii naturii şi cauzelor lucrurilor. De exemplu, după o şedinţă de divinaţie, în care cu ajutorul unui berbec cu un singur corn în frunte i s-a prezis lui Pericle încheierea rivalităţilor politice între facţiunea sa şi cea rivală, condusă de Tucidide (nu istoricul), reprezentant al aristocraţiei conservatoare, prin victoria unuia dintre ei, Anaxagora, în calitate de ancient mythbuster, le-a făcut o demonstraţie de autopsie prin care au aflat secretul unicornului. Sapristi! Chiar dacă secretul rămâne secret, rezultatele au fost pozitive, cel puţin în două direcţii: participanţii s-au minunat de înţelepciunea lui Anaxagora, iar facţiunea lui Pericle a ieşit bineînţeles câştigătoare, adversarul său, Tucidide, fiind ostracizat pentru zece ani în 442 î.e.n. În urma unor întâmplări de acest fel se pare că Anaxagora l-a eliberat pe Pericle de credinţa în superstiţii (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 6).
Pericle avea duşmani puternici în Atena, iar cariera sa politică nu a fost lipsită de urmări pentru apropiaţii săi, aceştia ajungând să fie acuzaţi de diverse ofense, printre care cea de impietate. Consecinţele nu au fost prea plăcute: Fidias (cca. 480 î.e.n. – 430 î.e.n.), celebrul sculptor, acuzat de delapidare şi impietate, moare în închisoare (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 31), Aspasia (cca. 470 î.e.n. – cca. 400 î.e.n.), companioana lui Pericle, scapă cu greu tot dintr-un proces de impietate. Chiar dacă Anaxagora nu era preocupat de cele pământeşti, nu înseamnă că cele pământeşti nu erau interesate de el. În jurul anului 430 î.e.n. s-a instituit ceea ce s-a numit Decretul lui Diopeithes, în urma căruia puteau fi acuzaţi public de impietate toţi cei care nu acordau divinităţilor cetăţii respectul cuvenit şi cei care îi învăţau pe alţii despre fenomenele celeste, adică cei care erau „vorbitori în nori” (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 32; Viaţa lui Nicias, 23), sursă de inspiraţie pentru Aristofan mai târziu. Acuzatul ideal era, fireşte, Anaxagora, iar în urma unui proces de impietate părăseşte Atena. Chiar dacă una dintre sursele lui Diogene Laertios l-a sinucis, Anaxagora s-a retras de fapt în Lampsakos, şansă posibilă datorită intervenţiei lui Pericle în timpul procesului. Cetăţenii lampsakieni au ajuns să-l îndrăgească şi se spune că ultima sa dorinţă, înainte să se stingă, ar fi fost ca în luna în care urma să moară să fie instituită o sărbătoare pentru copii. Obiceiul ar fi durat cel puţin până în vremea lui Diogene Laertios, iar în epitaf stătea scris (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, 15, trad. de Constantin Săndulescu): „Aici odihneşte Anaxagora, care, pentru a cunoaşte adevărul desăvârşit, a străbătut ordinea cerească până la limita sa.”
Surse:
Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.
Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.
Plutarh, Vieți paralele, 5 volume, traducere, notă introductivă, notițe introductive și note de N. I. Barbu, Editura Științifică, București, 1960-1971.
Porphyrios, Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, traducere de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliță și Cristian Gașpar, ediție îngrijită de Cristian Bădiliță, Editura Polirom, Iași, 1998.
Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.
Let's talk about books 