Iovan Drehe
Heraclide din Pont, filosof platonician de secol IV î.e.n., ridiculizat de contemporani prin numele de Pompicus, după unii scriitori din antichitate autor de contrafaceri literare sub numele de Thespis, care a ameţit istoricii afirmând în tratatul său despre suflet că Roma este un oraş grecesc, ar fi fost, după Diogene Laertios, cel care a spus că Thales (cca. 624 – cca. 546 î.e.n.) a fost o persoană retrasă, fără interes de implicare în chestiuni de stat. Dar să presupunem că nu aşa ar fi stat lucrurile şi că pentru ceea ce urmărim acum am prefera să credem cele scrise în continuare de Diogene: aflăm că, de fapt, Thales s-a implicat nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele extra-obşteşti. Dar înainte de faptele lui Thales, câteva elemente contextuale:
În perioada în care au trăit cei trei reprezentanţi cunoscuți ai şcolii filosofice din Milet, prima şcoală filosofică din istoria filosofiei europene, marii actori pe scena internaţională, mai restrânsă, de atunci au fost Regatul Lidiei, Imperiul Mezilor şi Imperiul Persan, acesta din urmă, sub conducerea lui Cirus cel Mare cucerindu-le pe primele două. Pe lângă aceste entităţi majore existau o mulţime de state greceşti, dintre acestea în contact cu cele trei imperii fiind în special polis-urile de pe malul estic al Mării Egee. Miletul era, poate, cel mai important dintre acestea.
Regatul Lidiei, acoperind partea de vest a Anatoliei, sub domnia lui Aliattes al II-lea a luptat împotriva mezilor, conduşi de Cyaraxes cel Mare. Este cunoscută „Bătălia Eclipsei”, care a avut loc lângă râul Halys. Această eclipsă se spune că ar fi fost prezisă de Thales şi se crede că a cauzat oprirea ostilităţilor, negocierea păcii şi stabilirea râului drept graniţă naturală între cele două state antice. Bătălia se poate data după calcule astronomice: 28 mai 585 î.e.n. La scurt timp după bătălie, Cyaraxes cel Mare a murit şi a fost succedat de Astiages. În 560 î.e.n. Aliattes al Lidiei moare şi este urmat de mai celebrul Cresus (cca. 595 – cca. 546 î.e.n.). Imperiul persan se ridică între timp prin Cirus cel Mare (cca. 600 – cca. 530 î.e.n.) iar imperiul mezilor încetează să mai existe (GG în 550 î.e.n.). În 547-6 î.e.n. Cresus atacă şi cucereşte cetatea persană Pteria. Perşii contraatacă şi ajung să cucerească capitala Lidiei, Sardis şi astfel încorporează Regatul Lidiei în Imperiul Persan.
În tot acest interval de timp, de la sfârşitul secolului al VII-lea până în a doua jumătate a secolului următor, cetăţile greceşti au încercat să-şi păstreze o oarecare autonomie. Între ele exista chiar o alianţă, de la mijlocul secolului al VII-lea, numită Liga ioniană. Printre acestea Miletul se distinge în secolul al VI-lea ca un centru important, fiind şi oraş mamă pentru o mulţime de colonii (printre acestea fiind Histria şi Tomis). În perioada tiraniei lui Trasibulos, Miletul a fost în război cu Regatul Lidiei, conflict încheiat fără o victorie decisivă. Trasibulos este tiranul despre care se spune (Herodot, Istorii, 92) că atunci când tiranul Corintului, Periander, i-ar fi trimis un sol pentru a-l întreba care este cel mai sigur mod de a guverna o cetate, l-ar fi dus pe acest sol pe un câmp de grâu, iar în timp ce-l chestiona despre ceea ce doreşte, reteza şi distrugea cele mai frumoase şi înalte spice de grâu. Mesagerul nu a înţeles nimic din purtarea aceasta ciudată, dar atunci când i-a povestit întâmplarea lui Periander, acesta din urmă a ştiut ce trebuie făcut pentru a păstra puterea: stabilitatea cere eliminarea celor mai buni. Pe scurt, acesta este contextul „geopolitic” în care au trăit filosofii milesieni.
Se prea poate ca Thales, cel care în râsetele unei servitoare din Tracia cădea prin gropi noaptea pierdut fiind cu privirea-n stele sau cel care, atunci când concetățenii lui îl batjocoreau cu privire la inutilitatea înțelepciunii lui, îi pedepsea prin monopolizarea producției de ulei de măsline, să fi fost un filosof retras. Dar se poate la fel de bine ca el să fi participat într-o oarecare măsură la viața politică a propriei cetăți. Despre acțiunile politice ale lui Thales avem informaţii din două surse principale: Diogene Laertios (în special Despre vieţile şi doctrinele filosofilor I, 1, 22-27; 38) şi Herodot (Istorii I, 75; 170). Din aceste relatări reiese că Thales ar fi fost parte a aristocraţiei şi un apropiat al tiranului Miletului de care am amintit, Trasibulos. De la Diogene Laertios aflăm că tiranul ar fi fost sfătuit de Thales împotriva unei alianţe cu Cresus şi astfel regele Persiei ar fi cruţat Miletul de la cădere după ce a i-au înfrânt pe lidieni, soartă amânată până în 493 î.e.n.
Dar se pare că activitatea lui Thales nu s-a limitat la atât: acesta s-ar fi implicat mai direct în relaţiile dintre cetatea natală, Milet şi cele două puteri majore din zonă, Regatul Lidiei, condus de Cresus, şi Imperiul Persan avându-l pe Cirus cel Mare drept rege (al regilor). Din ambele surse (Diogene şi Herodot) este relatat episodul deturnării râului Halys de către Thales pentru armatele lui Cresus în jurul anului 546 (Herodot priveşte acest episod cu scepticism, cum face de altfel cu multe poveşti ce ţin de „opinia populară” greacă). Dincolo de scepticismul lui Herodot ne putem da şi noi seama că lucrurile sunt destul de neclare. De exemplu una din variantele profeţiei Oracolului Delfic oferită lui Cresus spune că dacă acesta din urmă va traversa râul Halys, un mare imperiu va cădea. Unii zic că Cresus a interpretat greşit divinaţia oracolului. Dar, dacă Cresus a apelat la priceperea lui Thales de a se juca cu apa nu doar la nivel teoretic, nu are rost să tratăm superficial întâmplarea. Dacă Thales a deviat într-adevăr cursul râului înseamnă că, tehnic Cresus nu a traversat râul, ci a fost el ocolit de râul deturnat de Thales şi, prin urmare, profeţia oracolului putea fi „declarată nulă”. Moira ne mai jucând un rol, istoria şi-a reluat cursul normal, iar Cresus a pierdut războiul.
Mai știm că e posibil ca Thales să fi militat pentru întărirea alianţei dintre cetăţile Ioniei şi el să fi fost cel care i-a sfătuit (după Herodot) pe ionieni să-şi stabilească un singur congres în scopuri deliberative, la Theos, considerat a fi în centrul Ioniei – înainte de înfrângerea lor de către perşi – şi să gândească oraşele ca părţi ale unui singur stat. Pentru unii visători, formă de panelenism timpuriu.
În urma acestor fapte politice (și poate a altora de care nu am auzit), Thales a învățat totuși o lecție importantă pe care Diogene Laertios a consemnat-o pentru posteritate: atunci când a fost întrebat care era cel mai ieșit din comun lucru pe care l-a văzut vreodată, Thales ar fi răspuns: „Un tiran bătrân” (Despre viețile și doctrinele filosofilor I, 36).
Anaximandru (cca. 610 – cca. 546 î.e.n.), succesor al lui Thales, este, după Diogene Laertios (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor II, 1, 1-2), milesian prin descendenţă, recunoscut ca astronom, fiind descoperitorul ceasului solar şi al gnomon-ului (i.e. partea din ceasul solar care aruncă umbra). Sursele fac posibile două ipostaze de implicare politică din partea lui Anaximandru. Prima este cea de sol în Sparta, sol trimis de Cresus, regele Lidiei, în vederea asigurării unei alianţe împotriva perşilor (Herodot, Istorii, I, 69). Acest eveniment poate fi fictiv, dar poate fi legat de surse care relatează o eventuală vizită în Sparta în timpul căreia Anaximandru le-ar fi adus lacedemonienilor mari servicii: ar fi instalat un ceas solar (conform lui Diogene Laertios) şi – conform lui Cicero, De divinatione I, 112 – Anaximandru i-ar fi salvat pe spartani de la un cutremur, în urma căruia vârful muntelui Taigetos s-ar fi despicat, distrugând oraşul. Se poate presupune că Anaximandru a supravieţuit acelei vizite, negocierile între greci nedesfăşurându-se întotdeauna după modelul „This is Sparta!”.
Relatări despre o altă misiune care i-a fost încredinţată lui Anaximandru avem din surse latine. Aelian, un retor roman de secol II-III e.n., în ale sale Istorii (III, 17), aminteşte de Anaximandru ca fiind conducător al coloniei Apollonia (astăzi Sozopol, în Bulgaria) de pe coasta Mării Negre. Tot despre el s-a mai spus că a fost şi primul care a desenat o hartă a lumii, o hartă mai mult sau mai puţin utilă coloniştilor milesieni.
În timp ce situaţia primilor doi filosofi milesieni, Thales şi Anaximandru, este mai fericită din punct de vedere al mărturiilor doxografice, despre cel mai tânăr dintre aceştia, Anaximene (585 î.e.n. – cca. 525 î.e.n.), nu avem informaţii relevante pentru scopul nostru. Filosofii ionieni par, statistic vorbind, să fi fost destul de implicaţi în politica propriei lor cetăţi. Următorul filosof despre care vom vorbi, numit şi Obscurul, a fost, din contră, profund dezgustat de jocurile politice din propria cetate, situată mai la nord de Milet.
Surse:
Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984
Cicero, Despre divinație, traducere de Gabriela Haja și Mihaela Paraschiv, studiu introductiv și note de Mihaela Paraschiv, Editura Polirom, Iași, 1998.
Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.
Herodot, Istorii, 2 volume, studiu introductiv de Adelina Piatkowski, traducere, notițe istorice și note de Adelina Piatkowski și Felicia Vanț-Ștef, Editura științifică, București, 1961-1964.
Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.
Let's talk about books 