Străinii din Callipolis (4): Aporiile tiranicidului

Iovan Drehe

 

xenophanes_in_thomas_stanley_history_of_philosophyXenofan (cca. 570 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.) a plecat în lume la vârsta de 25 de ani. Periplul său prin cetăţile greceşti de la soare apune a urmat, cel mai probabil, căderii Colofonului sub perşi, pe atunci „când a năvălit Medul”, nenorocire datată în 540 î.e.n., când Harpagos, generalul căruia, după Herodot, Cirus cel Mare i-ar fi datorat ascensiunea la tron, a cucerit oraşul. După spusele lui Lucian de Samosata, Xenofan ar fi trăit  91 de ani, iar după grămăticul Censorinus, în De Die Natali (XV, 3), peste 100 de ani. El însuşi ar fi compus texte autobiografice în jurul vârstei de 92 de ani spunând (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 19) că era în pribegie de 67 de ani. În tot acest timp ar fi trecut prin colonia Zancle (Messina din 480 î.e.n.), ar fi participat la întemeierea Eleei şi apoi ar fi ajuns pentru scurt timp şi în Catania, o colonie calcidică. Către sfârşitul vieţii ar fi ajuns la curtea tiranului Hieron al Siracuzei, cel care a reuşit să-i înfrângă pe etrusci în bătălia navală de la Cumae (474 î.e.n.). Acest tiran este recunoscut în istorie drept unul dintre primii inovatori în chestiuni mai securistice fiindcă şi-ar fi organizat un serviciu secret. Curiozitatea extinsă a tiranului era asigurată, întreținută și hrănită de către „iscoditoarele” şi „ascultătorii” pe care tiranul îi detaşa la diversele întruniri particulare ale elementelor duşmănoase, după cum ne spune Aristotel în Politica (VI, 11).

Date fiind aceste condiţii material-istorice, cât şi ocupaţia sa de aed itinerant, vor fi puţini cei surprinşi de faptul că Xenofan era un apropiat al aristocraţiei şi al tiranilor. De altfel, printre sfaturile sale de înţelepciune practică, întâlnim şi unul care ne spune: „cu tiranii, trebuie să te găseşti în raporturi ori cât mai puţine, ori cât mai bune.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 19, toate traducerile sunt datorate lui D. M. Pippidi). Lui Xenofan îi păsa de cetate (sau de cetăți, dacă e să ținem seama că o bună parte din viață a fost în turneu) şi drept urmare era înclinat să ofere sfaturi cetăţenilor în timpul recitalurilor sale, un fel de harp-hop cu mesaj social. Câteva dintre acestea au supravieţuit datorită lui Atheneus din Naucratis, care ni le relatează în Deipnosophistai (Banchetul învăţaţilor). De exemplu, recomanda pietatea şi întoarcerea către zei în locul certurilor dintre cetăţeni. Xenofan a fost, prin însăşi physis-ul său, un critic. Este recunoscut prin atacul asupra religiei antropomorfice şi ca propunător al unei zeităţi abstracte. Mai mult, a criticat şi onorurile oferite atleţilor, susţinând că acestea nu contribuie la bunăstare decât iluzoriu. Avem aici una dintre primele ocurenţe ale unei gâlcevi care continuă silit şi astăzi, ceartă pe care atleţii par să o fi câştigat, fără prea multe deliberări şi argumente. Xenofan însă, cu toată mişcarea de care a dat dovadă în viaţă, a participat la întemeierea a ceva ce urma să genereze paradigma imobilităţii în plan ideatic: întemeierea Eleei.

Nu toate sursele antice oferă siguranţa informaţiei cum că Parmenide (floruit în secolul al V-lea î.e.n.) ar fi fost discipolul direct al lui Xenofan, dar există o influenţă conceptuală. Bineînţeles, şi Parmenide s-a născut într-o familie nobilă. De la Diogene Laertios ştim că acesta a fost un bun legislator în cetatea natală (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 23), atât de bun încât cetăţenii trebuiau să jure în fiecare an că îi vor respecta legile, după cum scrie Plutarh (Adversus Colotem, 1126a). În timp ce toate acestea par a face din Eleea o cetate aproape ideală, vom vedea lucrurile s-au mai schimbat în cazul învăţăcelului lui Parmenide.

Palamede Eleatul, cum îl numea Platon pe Zenon (cca. 490 î.e.n. – cca. 430 î.e.n.), a avut o viaţă mai agitată, sub zodia unei puternice înclinaţii agonistice, preferinţa sa în materie de oponenţi fiind înspre criticii maestrului său, Parmenide. Zenon nu şi-a făcut un renume doar în filosofie, ci şi în politică, Platon (Alcibiade, 1, 119a) comparându-l chiar cu Pericle. Şi Diogene Laertios scrie că Zenon „s-a arătat bărbat de seamă şi în filosofie şi în politică” şi, la fel ca Heraclit, şi-a arătat dispreţul faţă de cei mari (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 26-27).

zeno_of_elea_tibaldi_or_carducci_escorial

Zenon a fost adoptat de Parmenide, tatăl său natural fiind Teleutagoras. Cel mai probabil adopţia sa a avut loc după ce Zenon a rămas orfan. De la Aristotel (Retorica, I, 12) ştim că Zenon şi-a răzbunat întâmplător tatăl şi mama printr-o crimă. Nu putem cunoaşte cine ar fi fost victima lui Zenon, dar avem la dispoziţie relatări care ne spun că acesta, către sfârşitul vieţii, a fost implicat într-un complot împotriva tiranului Eleei. Poate că victimă ar fi mult spus despre tiran, din moment ce complotul la care a luat Zenon parte a fost dejucat. Identitatea tiranului nu este cunoscută cu certitudine: Nearchos sau Diomedon, după Diogene Laertios, Demylos, după Clement Alexandrinul. Dar Zenon nu avea de gând să părăsească lumea iluzorie a sublunarului înainte de a o mai înrâuri dialectic măcar o dată. Povestea acestui episod a ajuns la noi într-o manieră mai rashomonică, autorii antici oferindu-ne relatări diverse (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 26-28; Didorus Siculus, Biblioteca Istorică, X, 1-2; Filostrat, Viaţa lui Apolonios din Tyana, VII, 2 etc.).

Conform lui Heraclide din Oxyrhiyncos, filosoful ar fi fost prins de tiran, iar când a fost întrebat cine-i sunt complicii, Zenon i-ar fi pârât drept uneltitori pe apropiaţii tiranului, „înşelând tirania cu privire la ea însăşi”, adaugă Filostrat. Este posibil ca tiranul să fi dat curs acestui sfat, împuținând astfel numărul tiranofililor. După această presupusă deratizare, Zenon îi promite tiranului destăinuirea unor lucruri şi mai tainice, pe care ar fi bine să i le comunice mai îndeaproape, pentru ca mai apoi să-i muşte urechea. Demetrios este de altă părere şi, în locul urechii, între dinţii lui Zenon ajunge nasul tiranului. Dacă în relatarea lui Heraclide, Zenon este străpuns după muşcarea urechii, în relatarea lui Demetrios, nasului tiranului îi urmează chiar limba lui Zenon , pentru a nu mai da nici o informaţie, scuipată apoi sfidător în faţa, fără de nas probabil, tiranului. Zenonul lui Demetrios este mai comunicativ, având timp să-i dojenească atât pe tiran, „năpasta cetăţii”, cât şi pe concetăţenii săi: „dacă slujiţi tiranului de teama celor ce mă aşteaptă pe mine, mă mir de laşitatea voastră”. Şi Diodorus Siculus ne prezintă un Zenon care este inventiv chiar în timpul torturilor crescânde în intensitate, fiind capabil şi izbutind să-l lipsească pe tiran atât de aliaţi, cât şi de o ureche. În disensiune cu variantele prezentate până acum, un anume Hermippos, renunţă la dramatizări excesive ale episodului şi Zenon este executat sumar, fiind „vârât într-o piuă şi zdrobit”; sau „stropşit”, după cum aflăm din lexiconul Suda prin intermediul tălmăcitorului D. M. Pippidi.

Neoplatonicianul Proclus, în Comentariul său la dialogul Parmenide, dă detalii despre viclenia lui Zenon, care, în comparaţie cu tizul său, Zenon din Kition, „era dialectician şi în viaţă, una spunând şi alta gândind”, prin această calitate reuşind să-l învrăjbească pe tiran cu susţinătorii şi garda sa. De altfel, era şi supranumit amphoteroglossos, supranume dat celor cu limbă bifurcată, de şarpe, de unde putem deduce că Zenon, nu era la prima muşcătură de limbă. Chiar dacă Zenon ar fi suferit de un astfel de caracter, proteic şi instabil ca toate cele lumeşti, şi a murit din cauza tiranului, oraşul în care nucleul filosofiei eleate, Parmenide şi Zenon, şi-a dus zilele a fost în general bine guvernat şi cârmuit, după cum ne spune Strabon (Geografia, VI, 1). Dar Zenon nu a fost singurul mare reprezentant eleat care i-a urmat lui Parmenide.

În Epoca de aur a grecilor, cea a lui Pericle, în anul 440 î.e.n., cetatea Samos s-a revoltat împotriva atenienilor în urma neputinţei acestora din urmă de a media o dispută între Samos şi Milet. În urma acestui război, samienii au fost înfrânţi, fiind obligaţi să-şi dărâme zidurile şi să plătească tribut învingătorilor. Dar războiul nu a fost fără evenimente notabile pentru interesele noastre.

gettyimages-629812846-612x612Printre samieni exista un om politic şi filosof care era atât de admirat şi preţuit de concetăţenii săi încât a fost desemnat amiral (Diogene Lartios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 24). Acesta se numea Melissos (cca. 480 î.e.n. – ?), eleat prin doctrină, nu prin poziţionare geografică (care oricum este irelevantă din punct de vedere eleatic).

În timpul războiului atenienii au organizat o blocadă, slăbită pentru un timp, aceştia fiind nevoiţi să trimită o parte dintre vasele de război împotriva unei cetăţi aliate Samosului, Bizanţ. În această situaţie, într-un moment mai puţin prielnic atenienilor, flota lor, condusă de însuşi Pericle, a fost, se pare, înfrântă de samieni, conduşi de Melissos (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 26). Aceste polemici armate au fost atât de importante pentru ambele părţi încât aldoraineii din ambele tabere preferau să-şi ţină scorul însemnând pe fruntea adversarilor câte un simbol, după obiceiul celor fără de glorie ticăloşi. Astfel că printre unduirile buclelor samiene se putea distinge câte o corabie, iar printre şuviţele ateniene se ivea câte o bufniţă.

Şi, dacă am început cu un exil, putem să şi încheiem cu unul. Melissos nu este primul (şi nici ultimul) filosof pe care l-a dat cetatea Samosului. Cu aproape un veac înainte de victoria asupra lui Pericle, în jurul anului 530 î.e.n., pe timpul tiraniei lui Policrate (538 î.e.n. – 522 î.e.n.), un tânăr samian îşi începea odiseea fizică, dar mai ales spirituală, ce urma să-l ducă, dacă e să dăm crezare legendelor, printre egipteni, caldeeni şi magi, pentru ca în final să ajungă în Crotona Greciei Mari. Dar despre acesta vom vorbi în episodul următor.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.

Aristotel, Politica, ediție bilingvă, traducere, comentarii și index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, București, 2001.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Filostrat, Viața lui Apollonios din Tyana, traducere de Marius Alexianu, prezentare și note de Adelina Piatkowski, Editura Polirom, Iași, 1997.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s