Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

În 480 î.e.n. Xerxes I al Persiei (518 î.e.n. – 465 î.e.n.) îşi începea campania de cucerire Greciei, pentru a realiza ceea ce cu un deceniu înainte tatăl său, Darius cel Mare, nu a reuşit. Pe când armata persană trecea pe coasta egeeană a Traciei, se spune că într-o noapte regele ar fi fost oaspete în Abdera, iar Diogene Laertios ne relatează (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 34) că nobilul care l-a ospătat pe Xerxes ar fi fost nimeni altul decât tatăl filosofului Democrit (cca. 460 î.e.n. – cca. 370 î.e.n.). Deşi după cercetări mai recente se crede că există o diferenţă în timp de aproximativ două decenii între trecerea lui Xerxes şi naşterea lui Democrit, Diogene Laertios relatează că Marele Rege i-ar fi lăsat gazdei sale, pentru ospitalitate, magi şi învăţaţi pentru a-l instrui pe tânărul Democrit, aceştia fiind de fapt primii săi dascăli, înainte de întâlnirile cu Leucip şi Anaxagora.

Democrit a avut multe peregrinări, poate mai multe decât mulți alți antici. Se credea că ar fi ajuns în Etiopia şi până în ţara Meroe, la Babilon şi chiar mai departe, în ţinuturile Indului. În acea epocă, Atena era cetatea cea mai vestită, lidera incontestabilă a Ligii de la Delos. În mod firesc, un călător ca el nu se poate să nu fi ajuns şi în Atena. Dar se pare că a trecut nerecunoscut: „M-am dus la Atena, dar nimeni nu m-a cunoscut” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 36). Se spune că a intrat pe ascuns în Atena pentru că dispreţuia tot ceea ce era faimos (ibidem, IX, 37), în buna tradiţie a unui artificiu existent din vremuri mai inocente, pe când vulpea obişnuia să se întindă după fructele lui Dionis. Democrit era atât de nesuferit din fire încât l-a provocat chiar şi pe marele Platon, pe când era mai mic, acesta din urmă fiind convins că ar trebui să se asigure de trecerea neobservată a lui Democrit nu doar prin Atena, ci şi prin istoria filosofiei, dorind să-i ardă toate scrierile filosofului din Abdera (ibidem, IX, 40). Dar, după cum știm și astăzi, aceste presupuse intenții ale lui Platon, nu au umbrit întru totul faptele lui Democrit.

După ce Democrit s-a înapoiat din călătoriile sale, s-a alăturat fraţilor săi, Herodot şi Damastes, pentru a guverna în Abdera, conform Lexiconului Suda. Atât ştim din surse cât de cât sigure despre activitatea sa politică. Dar există o altă faţă a acestor întâmplări. În mod curios, atunci când vorbesc despre Democrit sursele antice par a se referi mai mult la situaţia sa materială decât în cazurile altor filosofi. Astfel, aflăm că atunci când s-a întors acasă, fiindcă şi-a risipit toţi banii, şi-a pierdut dreptul de a fi îngropat în propria cetate. Desigur, aceste descrieri nu-l ajută prea mult, din moment ce el nu pare să aibă imaginea filosofului cumpătat, fiind printre primii care au dovedit că cercetarea de tip research-visiting este destul de costisitoare. În acele vremuri, orice filosof era așteptat să fie un exemplu pentru concitadini, iar unul ca Democrit nu putea decât să „zdruncine temelia legilor cetăţii” însoţindu-se de o reputaţie de „geniu rău”, după cum relatează Filon Alexandrinul (cca. 20 î.e.n. – cca. 50 e.n.; în De providentia II, 13, trad. Adelina Piatkowski). Totuși, faţă de Abdera natală a dat dovadă şi de atitudini de „geniu bun”, din postura de taumaturg, scăpând cetatea de ciumă (Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana, VIII, 7).

Oricum, o situaţie delicată, din care se spune că filosoful ar fi ieşit citindu-şi în faţa mulţimii tratatul intitulat Marea cosmologie. Imediat după ce abderanii l-au ascultat, i-ar fi oferit cinci sute de talanţi (n.b. în 2012 la un calcul aproximativ un talant de argint ar fi fost calculat a fi echivalentul a aproximativ $26.000), apoi i-au ridicat statui din bronz, iar după ce a murit, funeralii pe cheltuiala statului (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 39-40). Diogene mai adaugă că o altă sursă, Demetrios din Magnesia (sec. I î.e.n.), susţine că rudele lui Democrit ar fi citit scrierea şi s-ar fi bucurat de răsplata însemnată. Indiferent de aceste circumstanţe, fericite trebuie să fi fost vremurile în care se acordau asemenea premii nobele pentru performanţe scripturale într-ale filosofiei.

Încă un episod poate fi menţionat, relatat într-o epistolă de către al doilea împărat roman filosof, Iulian (331 e.n. – 363 e.n.), pe care creştinii l-au numit, cu toată aprecierea de care au fost capabili, Apostatul (Epistola 69. Către Himerius). Aici se povesteşte cum Democrit l-ar fi învăţat pe Regele Persiei, Darius al II-lea (rege între 423 î.e.n. şi 404 î.e.n.), că atunci când vine vorba de nefericirile acestei lumi ierarhia politică nu aşează pe nimeni în postura de discriminat. La moartea unei soţii la care ţinea foarte mult, Darius al II-lea i-a cerut lui Democrit să o aducă înapoi la viaţă, lui Democrit urmând să i se pună la dispoziţie tot ce era necesar pentru înfăptuirea minunii. După ce ar fi adunat acestea, Democrit i-a zis regelui că mai e nevoie de ceva ce doar regele în calitatea sa de stăpân al lumii poate să obţină. După ce este întrebat despre ce este vorba, Democrit îi spune lui Darius că soţia sa va reveni printre cei vii numai dacă Regele va înscrie pe piatra funerară a soţiei sale numele a trei oameni care nu au suferit niciodată de nimic în viaţă. Şi regele a… înţeles.

Către finalul vieţii Democrit ar fi ales orbirea voluntară, iar Cicero scrie despre el că „nu mai putea distinge cele albe de cele negre, dar putea în schimb să deosebească cele bune de cele rele, cele drepte de cele nedrepte, cele cinstite de cele infamante, cele folositoare de cele nefolositoare, cele mari de cele mici.” (Cicero, Tusculane, V, trad. Adelina Piatkowski). Într-o lume compozită, în care agregatele fac imposibilă discernerea adevăratei realităţi, orbirea pare pentru unii a fi singura care poate aduce cu sine adevărata contemplare.

Dacă Democrit a trecut neobservat prin Atena nu acelaşi lucru se poate spune despre cel care i-a fost discipol, Diagoras din Melos. Acesta a primit numele de Atheos, „Ateul” încă din antichitate, prin conduita sa cauzând tulburări sociale şi scandalizând cetățenii etalonului democraţiei antice, Atena. Cronologia vieţii sale nu este foarte clară, ştiindu-se doar că a trăit undeva în a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n., dar acest neajuns poate fi trecut cu vederea şi putem să trecem la circumstanţele în care acesta a ajuns discipolul lui Democrit.

În timpul Războiului Peloponesiac, în apropierea anului 415 î.e.n. Atena atacă cetatea neutră Melos. Este celebru fragmentul din istoria Războiului Peloponesiac scrisă de Tucidide intitulat Dialogul melian (Războiul Peloponesiac V, 17). Aici ne este prezentat contrastul între o Atenă puternică şi o Melos slabă, reprezentanţii acesteia din urmă încercând să-i convingă pe trimişii atenieni că nu este just sau onorabil ca ei să devină supuşi ai Atenei, nefiind angajaţi în război pe poziţii ostile faţă de atenieni. Modul de a dialoga al atenienilor este unul agresiv, cinic, arogant, replicându-le melienilor că în chestiuni de justiţie pot exista negocieri doar între egali, iar situaţia în care se află melienii nu este una ce poate fi discutată în termeni de onoare, ci trebuie gândită în termeni de supravieţuire. Imaginea mai poate induce anxietate la 2500 de ani distanţă, chiar dacă dialogul este fictiv. Dar realitatea a fost și mai decât tentativele de negociere din partea melienilor: în urma asediului, Melos este cucerită, bărbaţii capabili de luptă sunt ucişi, iar femeile, copiii şi bătrânii sunt târâţi în sclavie. În timpul acestui conflict ar fi căzut în sclavie şi Diagoras Melianul. E foarte posibil ca acesta să nu se fi aflat în Melos în momentul căderii cetăţii şi al măcelului, ceea ce ar explica supravieţuirea sa. Din sclavie l-ar fi răscumpărat nimeni altul decât Democrit, pentru o sumă, ni se spune, destul de consistentă, ajungând astfel discipolul filosofului atomist.

Nu ştim dacă Diagoras a ajuns sclav înainte să-şi declare ateismul sau după. De ateismul lui Diagoras par să fie legate cusururile sistemului judiciar atenian, cusururi care în aceeaşi epocă aveau să-i dea o mână de ajutor lui Socrate în martirajul său. Nu este exclus ca între evenimentele vieţii lui Diagoras să fi existat o legătură mai strânsă, întrucât puteai să ajungi sclav în antichitate şi dacă pierdeai un proces. Dacă se adaugă şi detaliul că Atena de atunci nu era un loc prea favorabil pentru metecii melieni, lanţul cauzal care ar fi dus la rezultatul nefavorabil pentru Diagoras poate prinde consistenţă, devenind mai plauzibil. Pe de altă parte, e posibil ca şi Diagoras să fi avut parte de un proces politic, acuza fiind cea obişnuită în asemenea situaţii: asebeia, adică impietate.

Dar în cazul lui Diagoras imputările unui proces de impietate nu erau chiar plăsmuite. Cea mai cunoscută faptă a sa este cea legată de luarea în râs a misteriilor de la Eleusis, în încercarea de a-i îndepărta pe oameni de ele, ceva de neconceput în context atic. De asemenea, şi-a manifestat dispreţul faţă de alte ceremonii sau chiar faţă de zei şi eroi. Ateismul său l-a transformat în subiect de comedie atică, personajul Socrate în Norii lui Aristofan fiind numit Melianul, pentru a-i sublinia ateismul. Atenienii nu au aşteptat prea mult şi au dat un decret, gravat şi în bronz, împotriva lui, cel mai probabil in absentia, Diagoras fugind deja din Atena şi refugiindu-se în Pellene. Atenienii au pus pe capul lui şi o recompensă destul de însemnată, de 1 sau 2 talanţi de argint (Scholia la Păsările lui Aristofan 1073).

În Lexiconul Suda se zice că Diagoras ar fi murit la Corint. Răspândirea atitudinilor sfidătoare faţă de religie şi simbolurile religioase nu pare să fi fost doar în apanajul unor personaje de felul lui Diagoras, poeţi, sofişti sau filosofi. Chiar şi oameni politici atenieni s-au dedat la astfel de practici, dacă e să-i credem pe acuzatorii lui Alcibiade, care a fost acuzat şi condamnat la moarte, tot in absentia, pentru profanarea hermelor din Atena şi a Misteriilor de la Eleusis, tot în 415 î.e.n. Ceea ce ne rămâne însă de observat e că, la fel cum astăzi aproape nimeni nu este imun la ceea ce credincioşii consideră a fi “boala ateismului”, în aşa-zisele vremuri de aur ale democraţiei, în Atena ferice, pe care nu puţini o dau ca model în orice circumstanţă li se pare adecvată, nimeni nu pare să fi fost prea imun la diagnosticul de ateism. Într-un mediu nesănătos cum e cel politic, nici nu e de mirare.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana, traducere de Marius Alexianu, prezentare și note de Adelina Piatkowski, Editura Polirom, Iași, 1997.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.