Străinii din Callipolis (3): În râul politicii nu trebuie să te cufunzi nici măcar odată…

Iovan Drehe

 

Johannes_Moreelse_-_Heraclitus_-_Google_Art_Project           …pentru că te poţi afunda atât de mult, încât nici o armată de scufundători din Delos nu te mai regăsesc. Acest lucru i-a fost poate familiar şi lui Heraclit (cca. 535 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.), cunoscut în lumea greacă drept Obscurul sau „Filosoful care plânge”, fiind renumită dispoziţia sa melancolică vizavi de interacţiunile cu semenii săi concitadini. Aceştia din urmă erau locuitorii uneia dintre cele mai cunoscute oraşe-metropolă din Liga Ioniană, Efes.

            În intervalul temporal în al cărui flux s-a scăldat şi Heraclit, Efesul era într-o situaţie similară celorlalte cetăţi greceşti de pe coasta Asiei Mici, sub ameninţarea constantă a statelor mai mari, inițial Regatul Lidiei şi apoi Imperiul Persan. În 560 î. e. n. Cresus (cca. 595 – cca. 546 î.e.n.), regele Lidiei, proaspăt ajuns pe tron, îşi întoarce atenţia asupra cetăţilor Ioniei. Prima vizată a fost Efes. În timpul asediului cunoscutul templu al zeiţei Artemis e posibil să fi fost afectat sau chiar distrus, iar Cresus a iniţiat lucrări de reconstrucţie și restaurare a acestuia, lucrări care au durat apoi mai bine de un secol. După căderea regatului Lidiei, în 547 î.e.n. Efesul ajunge încorporat în Imperiul Persan al lui Cirus cel Mare (cca. 600 – cca. 530 î.e.n.). În jurul anului 500 î.e.n., atunci când Heraclit era tânăr, cetatea se afla sub tirania lui Melankomas (floruit cca. 510 î.e.n.), client al Persiei lui Darius I (550 î.e.n. – 486 î.e.n.).

            În timpul tiraniei lui Melankomas își ducea viața printre cetăţeni un anume Hermodoros, care visa la reformarea legilor şi organizării sociale în Efes. Acest Hermodoros era cunoscut pentru obiceiul său pleonastic de a excela în virtute, iar efesenii s-au gândit să ia măsuri și, în conformitate cu principiul „printre noi să nu fie unul mai vrednic, iar dacă este, să plece unde o şti şi să se adune cu alţii” (din Strabon, Geografia, tr. Adelina Piatkowski, Ion Banu), l-au trimis să fie mai bun în altă parte. Unele culturi europene au moştenit acest dicton, dar s-au debarasat de argumentaţia inutilă care-l însoțea. Grecii considerau că aceia mai buni dintre ei pot atrage mânia zeilor (mitologia lor abundă în exemple de muritori exemplari care se întrec cu zeii și sfârșesc de cele mai multe ori tragic), care, în generozitatea lor, pot să se manifeste punitiv asupra întregii comunităţi. În orice situație de acest tip o cetate se vedea nevoită să ia măsuri. Şi unde sunt zei, acolo diversitatea arsenalului politic creşte. Exilul acestui Hermodoros ar fi fost pus la cale şi hotărât la instigarea tiranului, omul cel mai în măsură să îi cunoască cusururile. Din cercul de prieteni ai lui Hermodoros făcea parte şi filosoful Heraclit. În lumina acestui exil, văzând că efesenii nu se pot agăţa de Hermodoros, Heraclit le-a recomandat acestora să se agațe pe ei înșiși de ce ar apuca.

            Putem numi aceasta drept Afacerea Hermodoros. În urma ei e posibil ca Heraclit să-şi fi însuşit trăsătura de caracter pentru care a rămas reputat în antichitate: melancolia. Îşi pierde înclinaţia pentru chestiuni publice şi se retrage din viaţa cetăţii. Se spune că ar fi renunţat la funcţia de basileu, o funcţie proprie familiei aristocratice din care făcea parte, în favoarea fratelui său (de la Strabon aflăm că Efes ar fi o colonie ateniană, iar descendenţii întemeietorilor atenieni ar purta titlul de basilei. Familia aristocratică din care făcea parte şi Heraclit ar fi fost descendenţi ai unuia din întemeietorii atenieni, Androclos). Mai mult, el ar fi devenit un pesimist, un anti-social, un mizantrop, și unii l-ar numi chiar elitist, dată fiind şi natura și inteligibilitatea scrierilor sale. O altă faţă a sa este una a unui om sensibil, profund afectat de mizeria morală a oamenilor din jurul său, care, de fiecare dată când intra în contact cu semenii săi, lăcrima.

            Temple_of_ArtemisNu doar că ajunge dezgustat de viaţa publică, ci devine de-a dreptul ostil faţă de aceasta. Chiar dacă el credea că legea este la fel de importantă pentru o cetate ca zidurile ei de apărare (fr. 44), refuză să legifereze pentru efeseni, considerând că aceştia se află de prea mult timp sub o constituţie coruptă. Până şi în lumina celor întâmplate cu prietenul său Hermodoros, acest gest poate fi interpretat drept unul egoist, ca să nu zicem unul prin care s-ar crede că ar vedea în rigiditatea lor morală  o imobilitate politică. Dar poate că există totuşi o consistenţă în ceea ce credea şi făcea Heraclit. Împreună cu povaţa înspre spânzurătoare amintită mai sus, el le-a spus efesenilor să lase cetatea băieţilor imberbi. Probabil Heraclit a considerat natura umană drept coruptibilă, iar, odată supusă degenerării, această cădere era iremediabilă. El prefera de altfel ca în loc să se ocupe cu treburile cetăţii să se joace cu băieţii lângă templul Artemisei. Din alte surse, cum ar fi Clement Alexandrinul, aflăm că Heraclit a reuşit să-l facă pe tiranul Melankomas să renunţe la putere. Nu se cunosc circumstanţele acestei persuadări care ar fi adus un fel de reparaţie morală Afacerii Hermodoros, dar ne putem imagina că Heraclit l-ar fi convins pe Melankomas că existenţa unei legi în cetate este incompatibilă cu tirania, tiranul fiind prin definiţie în afara legii (indiferent cum se interpretează această din urmă sintagmă).

            Dar statura lui Heraclit nu i-a afectat numai pe concetăţenii săi efeseni. Faima sa a ajuns şi în Imperiul Persan. Ne-a rămas din antichitate (prin Diogene Laertios) o presupusă corespondenţă (considerată apocrifă de specialişti) între Darius cel Mare şi Heraclit. Dar de această dată, în loc să ceară pământ şi apă, Marele Rege a cerut explicaţii şi interpretare, ce-i drept şi despre foc. Regele Persiei l-ar fi invitat astfel pe învăţatul grec la curtea sa pentru a-l iniţia în şi pentru a-i explica pasajele obscure şi neclarităţile din tratatul său despre natură. În schimbul accesului la secretele universului, regele îi promite o viaţă îndestulată. Heraclit însă îl refuză, răspunzând că e mulţumit de ceea ce are. Refuz sfidător şi greu de conceput atât pentru o parte dintre contemporanii lui cât și pentru o parte dintre contemporanii noștri. Nu ştim dacă şi din această cauză, dar este cert că la un moment dat armatele persane erau la porţile Efesului.

            Dar cu această ocazie Heraclit i-a îngrozit pe perşi cu ceea ce poate fi considerată, dacă nu singura, cu siguranţă printre puţinele atestări de arme dietetice sau gastronomice în istorie. Când Efesul era asediat de perşi, efesenii nu dădeau semne că le-ar păsa de acest neajuns şi continuau să-şi trăiască viaţa de până atunci, printre altele ghiftuiți de hedonism culinar. La primele semne de penurie se pare că efesenii s-au gândit să se întrunească, realizând probabil că perşii nu pot fi învinşi prin vitejii alimentare. Cu această ocazie apare şi un Heraclit dispus, contrar aşteptărilor, să-şi îndrume concetăţenii. Le-ar fi arătat că ajustările nu trebuie să fie radicale şi le-ar fi acordat o lecţie în cumpătare alimentară, preparând ad hoc un terci din făină de orz, pe care l-ar fi îngurgitat imediat după preparare. Restul este istorisire: „Când însă duşmanii lor auziră că au învăţat să trăiască ordonat şi că îşi iau prânzul după sfatul lui Heraclit, s-au îndepărtat de oraş, şi, cu toate că erau învingători pe calea armelor, s-au retras în faţa terciului lui Heraclit.” (din Themistios, Despre virtute, tr. Adelina Piatkowski, Ion Banu). De unde se înțelege că dietele pe bază de orz făceau ravagii încă din antichitate.

            Heraclit este un filosof care a fost perceput negativ încă din antichitate. Elementele de biografie care au ajuns la noi ţin de obicei să sublinieze caracterul său arogant. El nu era ostil doar faţă de efeseni, ci şi faţă de mulţime în general. Mai mult, a îndrăznit să atace marii poeţi ai Eladei, Homer şi Hesiod. Dar, se pare că, caracterul său a fost mai degrabă dedus din fragmentele propriei opere ajunse la doxografii antici şi atunci tot ceea ce apare povestit aici ar trebui tratat cu precauţie. De câte ori oare, filosoful nu şi-a mustrat concetăţenii sau nu le-a dat sfaturi salutare în situaţii limită? Şi ca rezultat, câți dintre practicanţii în ale filosofiei doresc să se conformeze acestui standard când vor cei din jur, dar mai ales, când nu vor?

         Twelve_Tables_Engraving   În Roma primei jumătăţi de secol V î.e.n. exista un conflict între patricieni şi plebei, alimentat și întreținut de imposibilitatea celor din urmă de a fi eligibili în funcţii publice. În cele din urmă reuşesc să obţină o concesie din partea patricienilor şi în 451 î.e.n. se stabileşte prima comisie de decemviri care să întocmească o serie de legi (a doua comisie în 449 î.e.n., adaugă încă două tablete cu legi suplimentare celor zece stabilite de prima comisie). Se pare că un grec venerabil a fost ales pentru a-i ajuta pe decemviri facilitându-le accesul la informaţii despre constituţii greceşti precum cele ale Spartei, Atenei sau Cretei. Este probabil ca acest grec să fi fost Hermodoros. Aceste legi au fost numite Legile celor douăsprezece table (Lex duodecim tabularum) şi au stat la baza dreptului roman, „iar în Comitium, dedicată pe cheltuiala statului, se afla statuia lui Hermodoros din Efes, tălmaci al legilor pe care le scriseseră decemvirii.” (Plinius, Naturalis Historia XXXIV, 11.21, tr. Ioana Costa). Am putea oare să credem că Hermodoros a fost mai mult decât un simplu translator? Peste trei secole, în 133 î.e.n. Attalus al III-lea (170 î.e.n. – 133 î.e.n.), ultimul rege din dinastia atalizilor, lasă oraşul Efes romanilor, împreună cu alte teritorii din Asia Mică care făceau parte din ceea ce s-a numit Regatul Pergamului. Hermodoros s-a întors astfel acasă.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Plinius, Naturalis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate. Vol. VI: Mineralogie și istoria artei, ediție îngrijita, prefața, note si indice de Ioana Costa, Editura Polirom, Iași, 2005.

 

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s