Cafeneaua filozofică de vineri seara. Adevărul ca pericol: cazul Socrate

O discuție între Cătălin Cioabă și Raluca Bujor, moderată de Dana Jalobeanu; la dezbatere au mai participat Gabriel Liiceanu, Iovan Drehe și Grigore Vida. Printre temele abordate s-au numărat: statutul atopic („fără de loc”) al lui Socrate, relația sa filozofii naturii (φυσιολόγοι) și înțelesurile formulei „știu că nu știu”, îndreptățirea acuzațiilor ce i s-au adus … Continue reading Cafeneaua filozofică de vineri seara. Adevărul ca pericol: cazul Socrate

Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Aristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Socrate (470 - 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.