„Nu știu că le aducem ciuma?” i-ar fi spus Freud lui Jung „în momentul în care acostau în portul New York pentru a primi ovațiile admiratorilor lor americani”[1]. Nu doar psihanaliza s-a răspândit „ca ciuma” – ne spune cartea lui Greenblatt – ci și ....atomismul. Un manuscris pierdut, redescoperit, copiat și re-copiat a cucerit Europa în zorii Renașterii. Provocând-o, poate.
Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.
Aristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).
Ne gândim la Henric VIII – acest munte de om de 1.80 – ca la un pasionat de vânătoare și turniruri, dar, pe lângă acestea, omul era foarte cultivat și citea mult; adnota volume din bogata lui bibliotecă și scria el însuși. Totuși, în cazul de față nu „dragostea de cărți” a fost motivația: nu avem de-a face cu ce am numi azi un „act cultural”; cu atât mai puțin e vorba de un soi de generozitate regală. În fapt, era o încercare de a ține cât mai mult sub control piața de carte. Cărțile pot fi cele mai periculoase lucruri – prin comparație, praful de pușcă pare o jucărie inofesivă – și a fost mereu foarte riscant să le lași să circule libere. De pildă, traducerea lui Tyndale a Bibliei era socotită la vremea aceea printre cele mai periculoase cărți. Exemplare ale ei, tipărite îndeobște la Anvers, circulau clandestin și erau vânate pentru a fi predate focului. Privim azi traducerea Bibliei într-o limbă vernaculară ca un moment decisiv în istoria acelei limbi, tentați să-l înțelegem din nou în termeni de „act cultural”, dar nu trebuim să uităm că adesea era o chestiune de viață și de moarte, înainte de a fi o întreprindere filologică.
Am făcut azi un tur al anticariatelor din Londra și pot spune cu mâna pe inimă care sunt cele mai bune pe temele care mă interesează (filosofie, istoria științei, studii clasice).
Sunt în aeroport în Geneva mă îmbarc către București, pe drum mi-am luat ceva de citit : Olivier Roy, En quête de l’Orient perdu, un interviu între profesorul Oliver Roy de la European University Institut din Florența și Jean-Louis Schlegel, filosof și sociolog al religiei, cunoscut pentru traducerile sale în franceză ale lui Carl Schmitt. Numele lui Oliver Roy este sinonim în Franța cu o anumită încercare de a înțelege islamul plecând de la o analiză sociologică și antropoligică. L’Échec de l'Islam politique, (Paris, Le Seuil, 1992), L’Islam mondialisé, (Paris, Le Seuil, 2002), La Sainte ignorance. Le temps de la religion sans culture, (Paris, Le Seuil, 2008) sau Islam et Occident, (Paris, Éditions sonores De Vive Voix, 2005) sunt doar câteva dintre cărțile care l-au făcut celebru pe Olivier Roy atât în Franța dar și în mediu anglofon. Cărțile sale reunesc analize politice și sociologice, cu observații și anchete de teren, scriitura sa este în același timp bine documentată și inteligentă, punând sub semnul întrebării ideile de-a gata.
Let's talk about books 