Care sunt ideile pentru care merită să mori?

Dana Jalobeanu

(Ingrid Rowland, Giordano Bruno: Philosopher, Heretic, University of Chicago Press, 2009)

După Socrate, e primul nume care-ți vine în minte atunci când se vorbește despre filosofii care au murit pentru ideile lor. Giordano Bruno: filosof și cărturar rătăcitor într-o Europă în care ideile făceau diferența dintre viața și moartea cuiva, primit (și alungat) de la marile curți europene, răspândindu-și ideile la Oxford și Padova, Tubingen și Wittenberg, Geneva și Praga. Cartea lui Ingrid Rowland reconstruiește acest parcurs aproape incredibil al unui personaj care, într-o epocă a divizărilor religioase și a războaielor civile, a reușit să predea filosofie (uneori și magie, și arta memoriei) luteranilor, calviniștilor și catolicilor. Rowland îl urmărește pe Bruno prin periplul său european, de la Napoli la Roma, de la Veneția la Padova, apoi la Geneva, Paris și Londra, Wittenberg, Tubingen și Praga, la Wolfenbuttel și înapoi în Italia, la Veneția, unde este arestat și întemnițat. Până la stația finală a acestei vieți incredibile, Campo del Fiori, Roma, unde în 17 februarie 1600 Bruno este ars pe rug, după opt ani petrecuți în temnițele Inchiziției. Continue reading Care sunt ideile pentru care merită să mori?

Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Iovan Drehe

Socrate (470 – 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.

Marcello_Bacciarelli_-_Alcibiades_Being_Taught_by_Socrates,_1776-77_crop

Continue reading Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Iovan Drehe

Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.

The-Death-of-Socrates

              Continue reading Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Dana Jalobeanu

(Sophia Howlett, Marsilio Ficino and his world, Palgrave Macmillan, 2016)

If you are new in the field, or simply not up to date with the new trends in Ficinian studies, this is the place to begin. Sophia Howlett offers a clearly written and daring revisionist story of Renaissance; one set to deconstruct most of our cherished myths. Based on a wide survey of the recent (and less recent) scholarship, Marsilio Ficino and his world tells an alternative story to the celebrated fairy tale of the Platonic Academy of Florence and the recovery of Plato’s works in Western Europe. Continue reading Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Dosso_Dossi_026Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Continue reading Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Iovan Drehe

 

1121d796ee13eb3b6bfdd247f40a0db6Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.

Continue reading Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii

Iovan Drehe

cropped_image_of_pythagoras_from_raphael's_school_of_athens           Mnesarchus ar fi fost, după spusele unui anume Neanthes din Cyzic, în cartea sa Mythica, un negustor fenician, născut în Tir. În timpul unei penurii de grâne în cetatea Samos, Mnesarchus şi-ar fi îndreptat corăbiile către oraşul ionian şi, fiindcă a fost de mare ajutor în vremuri de restrişte, a fost răsplătit prin titlul de cetăţean. Acest negustor avea un fiu, pe care l-a dus împreună cu el în multe ţări străine, pe unde făcea negoţ, de la ţărmurile siriene natale, până în coloniile greceşti din sudul peninsulei italice. Revenind la un moment dat în Tir cu fiul său, l-a adus pe tânăr la şcoala învăţaţilor caldei, de unde a învăţat cu siguranţă multe lucruri minunate. Fiul se numea Pitagora. (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 1-2).

Continue reading Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii