In ziua de astazi, putini au auzit de Theophrastus Bombastus von Hohenheim, numit Paracelsus (1493-1541), medic, filosof si teolog elvetian. Si totusi, in perioada moderna timpurie a fost una din cele mai notorii personalitati; faima lui polemica chiar a dat nastere un nou cuvant popularizat in multe limbi – cel de ‚bombastic’.
On 13 and 14 July 1936, a huge amount of private papers of Isaac Newton belonging to Viscount Lymington were auctioned at Sotheby’s in London. The auction was not a big success: the entire collection only raised £9,000 (this would be c. £640,000 today according to this calculator).[1] Still, the auction drew the attention of one famous man – the economist John Maynard Keynes (1883-1946), who ended up buying many of the papers. There were two main subjects addressed by Newton’s private papers: alchemy and theology. Keynes was mainly interested in the alchemical papers, while a Jewish scholar and collector, Abraham Yahuda, bought most of the theological ones.[2]
What is Renaissance magic? What connects the seemingly very different enterprises of Marsilio Ficino (De vita libri tres), Cornelius Agrippa, Giordano Bruno (De vinculis), Giovan Battista della Porta (Magia naturalis) and Francis Bacon? In what sense their projects of a natural magic are about the same thing?
Imagine a course which combines, in an imaginative manner, philosophy, art history, literature and a lot of discussions about how to see and understand famous painting. Imagine looking at beautiful paintings -- by Boticelli, Raphael and Pierro della Francesca – and learning how to look and what to search for in them.
O dezbatere între Sorin Costreie și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke. Pornind de la problema relația lui Dumnezeu cu lumea, au fost discutate marile teme ale corespondenței: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile? sunt spațiul și timpul relații sau entități, ori poate chiar proprietăți ale … Continue reading Cafeneaua filozofică de vineri seara. Newton versus Leibniz: Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke
Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke e cel mai faimos schimb epistolar din veacul al XVIII-lea. În fapt, e moștenirea secolului al XVII-lea pentru cel de-al XVIII-lea, un compendiu al problemelor pe care cel dintâi le-a lăsat de rezolvat celui din urmă. Nu putem înțelege celebrele argumente ale lui Kant despre spațiu și timp din Critica rațunii pure, nici Scrisorile lui Euler către o prințesă germană – pentru a da două exemple care vin rapid în minte – fără a avea drept fundal corespondența Leibniz–Clarke. E poate și cea mai bună ilustrare pentru acea sinteză unică între teologie, fizică și filosofie de care vorbea Funkenstein, căci parcă nicăieri nu e mai evidentă unitatea și interdependența dintre ele. Marea dispută dintre Newton și Leibniz s-a pe toate aceste planuri, plus cel politic, și pentru a desluși dedesubturile Corespondenței e nevoie de o investigație minuțioasă care să înceapă cel puțin din anii 1670, de la primul schimb de scrisori, foarte amical, dintre cei doi. Contextul e stufos, printre cele mai fascinante pentru istoric; însă nu mai mică e delectarea pentru filosoful fără astfel de veleități și care citește textul pur și simplu: din punct de vedere filosofic, Corespondența e – cu un cuvânt cam tocit, dar precis – o bijuterie.
După Socrate, e primul nume care-ți vine în minte atunci când se vorbește despre filosofii care au murit pentru ideile lor. Giordano Bruno: filosof și cărturar rătăcitor într-o Europă în care ideile făceau diferența dintre viața și moartea cuiva, primit (și alungat) de la marile curți europene, răspândindu-și ideile la Oxford și Padova, Tubingen și Wittenberg, Geneva și Praga. Cartea lui Ingrid Rowland reconstruiește acest parcurs aproape incredibil al unui personaj care, într-o epocă a divizărilor religioase și a războaielor civile, a reușit să predea filosofie (uneori și magie, și arta memoriei) luteranilor, calviniștilor și catolicilor. Rowland îl urmărește pe Bruno prin periplul său european, de la Napoli la Roma, de la Veneția la Padova, apoi la Geneva, Paris și Londra, Wittenberg, Tubingen și Praga, la Wolfenbuttel și înapoi în Italia, la Veneția, unde este arestat și întemnițat. Până la stația finală a acestei vieți incredibile, Campo del Fiori, Roma, unde în 17 februarie 1600 Bruno este ars pe rug, după opt ani petrecuți în temnițele Inchiziției.
Socrate (470 - 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.
Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.
If you are new in the field, or simply not up to date with the new trends in Ficinian studies, this is the place to begin. Sophia Howlett offers a clearly written and daring revisionist story of Renaissance; one set to deconstruct most of our cherished myths. Based on a wide survey of the recent (and less recent) scholarship, Marsilio Ficino and his world tells an alternative story to the celebrated fairy tale of the Platonic Academy of Florence and the recovery of Plato’s works in Western Europe.
Let's talk about books 