Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Iovan Drehe

Socrate (470 – 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.

Marcello_Bacciarelli_-_Alcibiades_Being_Taught_by_Socrates,_1776-77_crop

Continue reading Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Iovan Drehe

quintGrecii din vechime ştiau foarte bine cum să facă lucruri cu vorbe. Aveau la dispoziţie şi profesori pentru aşa ceva. Comportamentul politic grecesc, cel puţin la nivel de argumente, se presupune a fi fost determinat într-o proporţie simţitoare (mai ales pentru istoricii filosofiei mai nostalgici) de o clasă de dascăli plătiţi, care-i învăţau pe doritori cum să-şi apere sau să-şi ascundă (măcar o parte dintre) punctele de vedere mai mult sau mai puțin oneste, interesele sau scopurile. Aceşti profesori au fost numiți colectiv sofişti. Iar Platon, cel căruia sofiștii îi datorează imaginea negativă întru posteritate, a fost cel care, prin intermediul personajului Protagoras, în dialogul omonim, expune concis cele promise de aceștia celor care apelau la ei pentru dresaj politic: „învăţătura pe care o predau eu, este priceperea în cele gospodăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări casa în chipul cel mai desăvârşit, şi priceperea în treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face faţă şi cu fapta şi cu cuvântul în cele mai bune condiţii” (Protagoras, 319a, trad. Şerban Mironescu). De cele mai multe ori sofiștii erau itineranţi, ajungând în alte cetăţi cu ocazia unor misiuni diplomatice, fiind astfel străini meteci față de cei pe care îi învăţau. Acest fapt îi excludea de la participarea directă la viaţa politică în cetăţile pe care le vizitau. Unii dintre ei percepeau şi taxe, iar plățile erau nu de puţine ori destul de ridicate. În consecinţă, aristocraţia îşi putea permite accesul la aceste lecţii speciale, care aduceau cu sine o îndemânare deliberativă mai ridicată în context juridic sau politic local. Prodicos oferea, de exemplu, lecţii de cincizeci de drahme, dar şi lecţii mai ieftine, de o drahmă, pe care şi le putea permite chiar şi un Socrate care ajungea pe acolo din curiozitate sau plictiseală (Cratylos 384b). Cu alte cuvinte, sofiştii nu ofereau doar cursuri consistente, poate echivalente mutatis mutandis celor universitare actuale, ci şi corespondentele antice ale unor fenomene paideice de tip crash-course, training sau team-building. Aceste învăţături ale lor au înrâurit climatul politic al cetăţilor prin care au trecut, insuflându-le anumite standarde de persuasiune, determinând astfel desfăşurarea şi durata atât a deliberărilor sau proceselor, cât şi a discuţiilor din viaţa privată. Astfel, au pus la dispoziţia politicienilor, dacă nu scopuri, atunci în mod sigur instrumente prin care să-şi realizeze scopurile. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt ceea ce se poate considera, oarecum, a fi activitatea politică a celor mai recunoscuţi patru sofişti, Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Gorgias din Leontinoi şi Hippias din Elis, ea aparţinând mai degrabă de ceea ce se poartă astăzi numele de politică externă.

Continue reading Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Iovan Drehe

Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.

The-Death-of-Socrates

              Continue reading Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Dana Jalobeanu

(Sophia Howlett, Marsilio Ficino and his world, Palgrave Macmillan, 2016)

If you are new in the field, or simply not up to date with the new trends in Ficinian studies, this is the place to begin. Sophia Howlett offers a clearly written and daring revisionist story of Renaissance; one set to deconstruct most of our cherished myths. Based on a wide survey of the recent (and less recent) scholarship, Marsilio Ficino and his world tells an alternative story to the celebrated fairy tale of the Platonic Academy of Florence and the recovery of Plato’s works in Western Europe. Continue reading Marsilio Ficino’s vision of renovatio between politics and theology

Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Iovan Drehe

Dosso_Dossi_026Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Continue reading Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Iovan Drehe

 

1121d796ee13eb3b6bfdd247f40a0db6Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.

Continue reading Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii

Iovan Drehe

cropped_image_of_pythagoras_from_raphael's_school_of_athens           Mnesarchus ar fi fost, după spusele unui anume Neanthes din Cyzic, în cartea sa Mythica, un negustor fenician, născut în Tir. În timpul unei penurii de grâne în cetatea Samos, Mnesarchus şi-ar fi îndreptat corăbiile către oraşul ionian şi, fiindcă a fost de mare ajutor în vremuri de restrişte, a fost răsplătit prin titlul de cetăţean. Acest negustor avea un fiu, pe care l-a dus împreună cu el în multe ţări străine, pe unde făcea negoţ, de la ţărmurile siriene natale, până în coloniile greceşti din sudul peninsulei italice. Revenind la un moment dat în Tir cu fiul său, l-a adus pe tânăr la şcoala învăţaţilor caldei, de unde a învăţat cu siguranţă multe lucruri minunate. Fiul se numea Pitagora. (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 1-2).

Continue reading Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii