Galileo Galilei, Sidereus Nuncius sau Anunțul stelar (colecția „Biblioteca italiană”, Humanitas, 2018)

~ grigorevida ~ 1 Comment

Am avut parte zilele acestea de un eveniment editorial, prima traducere în română a lucrării lui Galilei Sidereus Nuncius. Traducătorul, Gheorghe Stratan, și îngrijitoarea ediției, Smaranda Bratu Elian, au avut inspirația să includă un material foarte bogat de comentarii și note datorat lui William Shea și Tizianei Bascelli, rezultatul fiind un volum care cuprinde aproape tot ce se poate ști despre subiect. Un model de urmat! Textul folosit este cel al ediției de referință a operelor lui Galilei (poate n-ar fi stricat să fie dată în margine și paginația volumului respectiv), iar traducerea, rod al unei munci de-a lungul multor ani, curge foarte frumos. Și peste tot se simte că atât traducătorul, cât și îngrijitoarea ediției chiar îl iubesc pe Galilei.

Câteva gânduri despre gândire. O cheie de lectură pentru “Viaţa spiritului”, de Hannah Arendt

~ castaiand ~ Leave a comment

Textele care alcătuiesc volumul Viaţa spiritului, al Hannei Arendt, au bântuit ultimii ei ani şi, dacă e s-o credem pe Mary McCarthy, prietena şi editoarea filosoafei– şi nu avem niciun motiv să n-o facem – au o certă valoare testamentară, reprezentând o misiune şi „o sarcină ce-i revenea în calitate de viguroasă făptură gânditoare.” Prima parte, intitulată Gândirea, a fost prezentată în 1973 în cadrul prelegerilor Gifford de la Universitatea din Aberdeen,  a doua, Voirea, a fost terminată cu doar câteva zile înainte de moartea autoarei (deşi Hannah începuse prelegerile pe tema voirii  în primăvara lui 1974, a trebuit să renunţe pentru că, după prima, a suferit un atac de cord.) Cea de-a treia parte, Judecarea, nu a mai fost scrisă niciodată. După moartea ei, în maşina de scris a fost găsită o pagină conţinând doar titlul acestei părţi şi doua motto-uri. Moartea a întrerupt fără scrupule acest efort al unei remarcabile vieţi spirituale de a se întoarce asupra ei înseşi.

Ochiul, lentila și imaginea: fabuloasa poveste a instrumentului cu care începe lumea modernă

~ danajalobeanu ~ Leave a comment

În noaptea de 7 ianuarie 1610, Galileo Galilei face o mare descoperire. O descoperire care îl trimite pe o traiectorie nebănuită. Timp de o săptămână, în acele prime zile din ianuarie, Galileo se angajează în cel mai fenomenal program de cercetare (și descoperire) pe care l-a trăit cineva vreodată. La capătul acestor nopți febrile, cerul înstelat de de-asupra noastră se schimbă iremediabil, ca și știința cerului (astronomia) și știința în genere. Se schimbă și viața descoperitorului: profesorul de matematică își părăsește catedra de la Padova (și studenții) pentru a deveni filosof de curte al marelui duce al Toscanei, și, probabil, cel mai cunoscut autor științific al Europei. Când descoperirile acelei săptămâni sunt în sfârșit publicate, în martie 1610, volumul care le conține este considerat suficient de important pentru a fi trimis pe canale diplomatice suveranilor Europei. La Londra, Roma, Paris și Praga se află în decurs de câteva zile că Galileo Galilei, matematician (și filosof) florentin a văzut pe cer, cu ajutorul unui instrument miraculos, lucruri pe care nu le-a mai văzut nimeni, niciodată.

Străinii din Callipolis (4): Aporiile tiranicidului

~ id ~ Leave a comment

Xenofan (cca. 570 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.) a plecat în lume la vârsta de 25 de ani. Periplul său prin cetăţile greceşti de la soare apune a urmat, cel mai probabil, căderii Colofonului sub perşi, pe atunci „când a năvălit Medul”, nenorocire datată în 540 î.e.n., când Harpagos, generalul căruia, după Herodot, Cirus cel Mare i-ar fi datorat ascensiunea la tron, a cucerit oraşul. După spusele lui Lucian de Samosata, Xenofan ar fi trăit  91 de ani, iar după grămăticul Censorinus, în De Die Natali (XV, 3), peste 100 de ani. El însuşi ar fi compus texte autobiografice în jurul vârstei de 92 de ani spunând (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 19) că era în pribegie de 67 de ani. În tot acest timp ar fi trecut prin colonia Zancle (Messina din 480 î.e.n.), ar fi participat la întemeierea Eleei şi apoi ar fi ajuns pentru scurt timp şi în Catania, o colonie calcidică. Către sfârşitul vieţii ar fi ajuns la curtea tiranului Hieron al Siracuzei, cel care a reuşit să-i înfrângă pe etrusci în bătălia navală de la Cumae (474 î.e.n.). Acest tiran este recunoscut în istorie drept unul dintre primii inovatori în chestiuni mai securistice fiindcă şi-ar fi organizat un serviciu secret. Curiozitatea extinsă a tiranului era asigurată, întreținută și hrănită de către „iscoditoarele” şi „ascultătorii” pe care tiranul îi detaşa la diversele întruniri particulare ale elementelor duşmănoase, după cum ne spune Aristotel în Politica (VI, 11).

Străinii din Callipolis (3): În râul politicii nu trebuie să te cufunzi nici măcar odată…

~ id ~ Leave a comment

     ...pentru că te poţi afunda atât de mult, încât nici o armată de scufundători din Delos nu te mai regăsesc. Acest lucru i-a fost poate familiar şi lui Heraclit (cca. 535 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.), cunoscut în lumea greacă drept Obscurul sau „Filosoful care plânge”, fiind renumită dispoziţia sa melancolică vizavi de interacţiunile cu semenii săi concitadini. Aceştia din urmă erau locuitorii uneia dintre cele mai cunoscute oraşe-metropolă din Liga Ioniană, Efes.

Străinii din Callipolis (2): Când iubitorii de înţelepciune din Milet nu aveau răgaz pentru a se mira în stele

~ id ~ Leave a comment

Heraclide din Pont, filosof platonician de secol IV î.e.n., ridiculizat de contemporani prin numele de Pompicus, după unii scriitori din antichitate autor de contrafaceri literare sub numele de Thespis, care a ameţit istoricii afirmând în tratatul său despre suflet că Roma este un oraş grecesc, ar fi fost, după Diogene Laertios, cel care a spus că Thales (cca. 624 – cca. 546 î.e.n.) a fost o persoană retrasă, fără interes de implicare în chestiuni de stat. Dar să presupunem că nu aşa ar fi stat lucrurile şi că pentru ceea ce urmărim acum am prefera să credem cele scrise în continuare de Diogene: aflăm că, de fapt, Thales s-a implicat nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele extra-obşteşti. Dar înainte de faptele lui Thales, câteva elemente contextuale:

Străinii din Callipolis (1)

~ id ~ Leave a comment

      Platon este poate primul filosof de la care ne-a rămas dovada unui proiect politic explicit. În contrast cu el, se crede că maestrul său, Socrate, ar fi considerat că filosofii trebuie să se țină departe de chestiunile publice în general și de cele politice în particular. În textul lui Erasmus, Prostia (sau Nebunia) atinge la un moment dat și această problemă, a guvernării statelor de către înțelepții filosofi. La prima vedere, nu am avea tendința să luăm aceasta în serios, dar implicarea filosofilor în politică, fie direct prin ocuparea anumitor funcții (de exemplu, Imperiul Roman a fost la un moment dat - 161-180 e.n. - cârmuit de un filosof stoic, Marc Aureliu), fie indirect, prin influența pe care o au scrierile lor (să ne gândim doar la consecințele avute de scrierile lui Karl Marx), ar trebui să ne medităm mai mult în această privință. Este oare un lucru bun ca filosofii să se implice în viața cetății, este prudent ca actorii politici să le ofere vreo formă sau alta de autoritate prin care să influențeze mersul lucrurilor? E de la sine înțeles că mai degrabă ar trebui să vedem în prealabil de unde vine fiecare dintre acești filosofi, ce îl recomandă, ce anume dorește să facă.

„De rerum natura” în lectura unui diletant (cu câteva cuvinte despre traducerea filosofică)

~ Autori invitați ~ Leave a comment

L-am redescoperit pe Lucrețiu (mai degrabă l-am „dezgropat” dintr-un morman de amintiri vagi ale tinereții) citind The Swerve: How the World Became Modern de Stephen Greenblatt (Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, 2012), în excelenta traducere a Adinei Avramescu. Mi-am amintit de fizica tocită la școală pe parcursul multor ani și de átomos cel indivizibil. Profesorii noștri ne vorbeau pe fugă despre Democrit, poate îl pomeneau în treacăt și pe Epicur. Nu am auzit nici un cuvințel despre poemul lui Lucrețiu. Se pare că îmbinarea rară între strălucirea poeziei și profunzimea cunoașterii avea puțin loc în programă, fie ea și de nivel universitar.