Diana Moldovan
(Lucretius. On the nature of things, traducere de Cyril Bailey, Clarendon Press, Oxford, 1910; Lucrețiu. Poemul naturii, traducere, prefață și note de Dumitru Murărașu, Minerva, 1981; Lucrețiu. Poemul naturii, traducere din latină de Th. Naum și note de G. Brătescu, Th. Naum și E. Toth, Editura Științifică, 1965)
L-am redescoperit pe Lucrețiu (mai degrabă l-am „dezgropat” dintr-un morman de amintiri vagi ale tinereții) citind The Swerve: How the World Became Modern de Stephen Greenblatt (Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, 2012), în excelenta traducere a Adinei Avramescu. Mi-am amintit de fizica tocită la școală pe parcursul multor ani și de átomos cel indivizibil. Profesorii noștri ne vorbeau pe fugă despre Democrit, poate îl pomeneau în treacăt și pe Epicur. Nu am auzit nici un cuvințel despre poemul lui Lucrețiu. Se pare că îmbinarea rară între strălucirea poeziei și profunzimea cunoașterii avea puțin loc în programă, fie ea și de nivel universitar.
Ca necunoscător al limbii latine, am pierdut frumusețea versurilor. Stilul traducerii în proză din 1910 al lui Cyril Bailey [i] e suficient de alambicat pentru a pune la încercare răbdarea unui cititor obișnuit din timpurile noastre. Chiar și așa, a răzbătut până astăzi o mică parte din măiestria poetului în pasaje ca invocația inițială către Venus sau descrierea ciumei din Atena (din finalul Cărții VI). Mă bucur că nu am renunțat. Efortul de a înțelege un text care a suferit nenumărate modificări (uneori nefericite) în urma copierii și traducerilor nu a fost nicidecum lipsit de sens.
Cititorul contemporan, cel mai adesea posesorul unei destul de stricte specializări în domeniul său, va fi impresionat de ambiția proiectului poetic. Lucrețiu își propune să explice cum funcționează lumea în care trăim pornind de la principiile maestrului său, Epicur. Ne vorbește despre atomi, „semințele lucrurilor”, indivizibili, dar care se combină într-un număr imens de feluri spre a genera natura, formele de viață și fenomenele ei. Ne vorbește despre corpul omenesc, suflet și minte, gândire și senzație, experiențe onirice. Explică formarea lumii și a civilizațiilor, dar și fenomene cerești și pamântești.
Nu e ceea ce astăzi am numi o „comunicare științifică”. Dar printr-un neobișnuit exercițiu de imaginație poetică și de intuiție, inspirat din studiul scrierilor lui Epicur și, probabil, și din observarea îndelungată și atentă a mediului înconjurător, Lucrețiu formulează „semințe prime” și extrem de fertile ale unor idei care au supraviețuit până în zilele noastre.
În viziunea lui Lucrețiu Universul este infinit, populat de atomi, care „din întâmplare” se combină și dau naștere lucrurilor. Există un număr „infinit” (foarte mare, tinzând spre infinit) de lumi, toate supuse nașterii și morții. „Nimic nu vine din nimic” (ex nihilo nihil fit), „nimic nu se sfârșește în nimic”, spun principiile enunțate în Cartea I. Moartea e o dezagregare în atomii constituenți, care mai departe vor forma noi lucruri. Un elev conștiincios din anii ’80 ar recunoaște aici celebrul „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.
În Cartea a II-a (versurile 116-149) am găsit o descriere a ceea ce azi numim „mișcare browniană a particulelor de praf în aer”:
„For look closely, whenever rays are let in and pour the sun’s light through the dark places in houses: for you will see many tiny bodies mingle in many ways all through the empty space right in the light of the rays, and as though in some everlasting strife wage war and battle, struggling troop against troop, nor ever crying a halt, harried with constant meetings and partings; so that you may guess from this what it means that the first-beginnings of things are forever tossing in the great void. So far as may be, a little thing can give a picture of great things and afford traces of a concept. And for this reason, it is the more right for you to give heed to these bodies, which you see jostling in the sun’s rays, because such jostlings hint that there are movements of matter too, beneath them, secret and unseen.”
Pentru Lucrețiu, sufletul și mintea sunt de asemenea formate din atomi. Viața înseamnă uniune între suflet și corp; nici unul nu poate există fără celălalt. Iar corpul și sufletul sunt amândouă muritoare.
Din Cartea a V-a reține atenția cititorului contemporan ideea evoluției speciilor prin adaptare la mediu. Omul nu e scutit de acest destin dificil, lumea nu a fost creată pentru el, cu el în centru. Dimpotrivă, omul își croiește drum singur într-o lume care uneori este cumplit de ostilă și pentru care nu este înzestrat prin naștere. Fenomene naturale înfricoșătoare și nenorociri precum ciuma din Atena sunt explicate pe larg în Cartea a VI-a. „Vinovați” sau „nevinovați” față de zei, suntem cu toții expuși lor.
Poate părea înfricoșător să trăiești într-o lume lipsită de un Demiurg meticulos, în care totul se petrece „la întâmplare” și în care omul nu e decât o simplă viețuitoare. Poate pe undeva sunt și zeii, dar perfecțiunea și fericirea lor înseamnă nepăsare pentru ceea ce se petrece în lumea oamenilor. Dar tocmai de aici, crede Lucrețiu, ne vine salvarea de spaimele morții și de multe alte chinuri sufletești. Putem să fim sau nu de acord cu argumentele din Cartea a III-a, pentru unii poate fi dificil să accepte că, de exemplu, natura le va folosi atomii pentru generarea de noi „lucruri”. Sau poate nu trăim cu suficientă atenție la bucuriile pe care ar trebui să le aducă „sărbătoarea vieții”. Important este că Lucrețiu ne ajută sa conștientizăm că „filosofia naturală” nu duce doar la beneficiul progresului tehnic, ci ne oferă și o cale de vindecare a unor spaime care nu ocolesc pe nimeni.
„Why is death so great a thing to thee, mortal, that thou dost give way overmuch to sickly lamentation? Why groan and weep at death? For if the life that is past and gone has been pleasant to thee, nor have all its blessings, as though heaped in a vessel full of holes, run through and perished unenjoyed, why dost thou not retire like a guest sated with the banquet of life, and with calm mind embrace, thou fool, a rest that knows no care? […] or there is naught more, which I can devise or discover to please thee: all things are ever as they were.”
(Cartea a III-a, versurile 925-955)
În limba română am găsit două traduceri integrale în versuri. Prima ediție a traducerii lui Dumitru Murărașu a apărut în 1933. Eu am citit reeditarea din 1981 [ii]. Versiunea semnată de Theodor Naum a apărut în 1965 [iii]. Ambii autori sunt posesorii unei solide educații în domeniul științelor umaniste și maeștri în știința versificației.
Textul lui Theodor Naum e riguros, favorizând mai degrabă transmiterea cu exactitate a ideilor. Nu e poezie în sensul contemporan al cuvântului, acea poezie care farmecă sufletul, chiar și în cuvinte puține și simple. Sunt versuri care se adresează minții deschise spre cunoaștere. Iată un fragment din Cartea a II-a care redă puterea terapeutică a filosofiei naturale:
„Și dacă grijile și teama care
Se țin de om mereu n-au nici o teamă
De zăngănit de arme și de suliți,
Ba îndrăznesc să steie împreună
Cu regii și puternicii pământului,
Și nu se tem de sclipetul de aur,
Nici de lucirea hainei de porfiră,
De ce te îndoiești că judecata,
Ea singură, e-n stare să le-alunge,
Când, mai ales, viața noastră toată
Se zbate numa-n chin și întuneric?
Căci, tot așa cum tremură copiii
Și-n noaptea oarbă ei se tem de toate,
Noi la lumina soarelui ne temem
De niște lucruri care-ntru nimica
Nu sunt mai de temut, decât acele
De care noaptea se-ngrozesc copiii,
Crezând ca pot să li se-ntâmple aieve.
Nu razele de soare, deci, nu alba
Lumin-a zilei trebuie să-mprăștie
Din suflet întunericul și spaima,
Ci observarea, studiul naturii.”
(Cartea a II-a, versurile 70-90)
Stilul lui Dumitru Murărașu e mai relaxat, aproape muzical:
„Iar adevărul că fricii și grijilor urmăritoare
Nici nu le pasă de sunet de arme și sulițe crunte,
Ci cu-ndrăzneală-și petrec a lor viață-ntre regi și puternici,
Făr’ de respect pentru aur ce-arată a sa scânteiere
Ori pentru-a hainei regale la ochi bătătoare frumusețe,
Cum să mai stai la-ndoială că filosofia le-alungă?
Nu vezi că numai în bezne viața cumplit se framântă?
Căci după cum le e frică de toate copiilor noaptea
Și-i vedem tremurând, pe noi ziua ne umplu de spaimă
Lucruri ce nu-s nicidecum mai cumplit de temut ca acele
Ce-nfricoșează copiii când sunt nălucilor pradă.
Nu, așadar, ale soarelui raze, săgețile zilei
Pot risipi-ntunecimea și groaza din mintea umană,
Ci trebuință-i aici de-a naturii privire și studiu.”
(Cartea a II-a, versurile 45-60)
O mare calitate a traducerii lui Theodor Naum sunt notele de la final. Mă așteptam să găsesc acolo inutilele interpretări ale textului în cheie marxistă, atât de frecvente în publicațiile vremii. Din fericire, lucrul acesta nu s-a întâmplat. Notele oferă lămuriri dintre cele mai utile și amănunte despre evoluția în timp a unor idei precum principiul conservării din Cartea I.
În fragmentul tradus de Cyril Bailey și în traducerea lui Theodor Naum, puterea de a birui spaimele existențiale o deține rațiunea („reason alone”, „judecata”). Totuși, cred că „filosofia” e un termen mai bun în acest context. Rațiunea e instrumentul cu care filosoful caută sensul lumii, iar căutarea și poate găsirea acestui sens aduce alinarea. Formularea „the outer view and the inner law of nature” sugerează obiectivitate stiințifică și atenție dăruită naturii, iar nu concentrare pe spaimele interioare.
„But if we see that these thoughts are mere mirth and mockery and in very truth the fears of men and the cares that dog them fear not the clash of arms nor the weapons of war, but pass boldly among kings and lords of the world, nor dread the glitter that comes from gold nor the bright sheen of the purple robe, can you doubt that all such power belongs to reason alone, above all when the whole of life is but a struggle in darkness? For even as children tremble and fear everything in blinding darkness, so we sometimes dread in the light things that are no whit more to be feared than what children shudder at in the dark, and imagine will come to pass. This terror then, this darkness of the mind, must needs be scattered not by the rays of the sun and the gleaming shafts of day, but by the outer view and the inner law of nature.”
Spuneam mai devreme că mă bucur că nu am renunțat la lectură. Textul traducerii în proză pe care am parcurs-o e destul de spinos. Nici traducerile în versuri nu mi-au fost imediat confortabile. Ideile de care am pomenit, ce își găsesc ecou până în timpurile noastre, mi-au ținut trează atenția. Totuși, satisfacția de a conchide că „toate-s vechi și nouă toate” nu a însemnat prea mult. Și nici ambiția de a birui un text care mi s-a părut cel puțin la început greu de digerat nu mi-a oferit suficient „combustibil” pentru a merge mai departe. Pe masură ce înaintam într-un mediu (aparent) ostil, adaptându-mă la el, mi-a devenit clar că Lucrețiu îmi deschide o poartă către înțelepciune.
Nu cred că înțelepciunea e pe cale de dispariție azi. Dar lumea noastră e aglomerată și zgomotoasă. Impostura prosperă mai ușor „la înghesuială”, de multe ori mascată de strălucite prestații actoricești. Cred că, mai degrabă, înțelepciunea e greu de găsit. Se ascunde în vreun text vechi recuperat parțial, scris într-o limbă „moartă” și tradus mai mult sau mai puțin reușit. Sau poate „purtătorul” ei este lipsit de carismă și are reputația unei acrituri a cărei singură preocupare e să-i critice pe alții. Ca să te apropii de înțelepciune îți trebuie bunăvoință și răbdare. Răsplata este, însă, pe măsură. Dacă-i oferi răbdarea ta, timpul va avea și el multă rabdare.
Știu că studiul textelor „vechi” și al limbilor „moarte” nu s-a bucurat de o prea bună reputație în vremurile recente. Se spune că sunt o pierdere de vreme, că nu vei câștiga nici un ban cu astfel de formare. Din nefericire, mulți oameni bine intenționați, inteligenți și competenți în meseria lor au mușcat momeala. Dar cred că „îngroparea” unei părți esențiale din educație a avut un scop precis. Lipsa de educație umanistă solidă e o cale sigură de a deveni ușor manipulabil și vulnerabil la minciuni de tot felul. Prin anii ’80, „factorii de decizie” din educație nici măcar nu mai făceau un minim efort să-și ascundă intențiile. Istoria se repetă și, cu siguranță, nu își doreau să trăim „cu ochii deschiși”.
Chiar dacă vi se pare că e târziu, că viața a trecut pe lângă voi și că nu prea mai aveți ce face, apucați-vă și descifrați cu răbdare un text vechi. Încercați chiar dacă veți fi lipsiți de „mierea” frumuseții textului original și vi se va părea ca ajungeți doar la umbra sa. Contactul cu înțelepciunea fortifică spiritul și vă ajută să treceți de acele momente esențiale ale vieții când veți fi cu adevărat singuri.
[i] Lucretius. On the nature of things, traducere de Cyril Bailey, Oxford University Press, 1910.
[ii] Lucrețiu. Poemul naturii, traducere, prefață și note de Dumitru Murărașu, Minerva, 1981.
[iii] Lucrețiu. Poemul naturii, traducere din latină de Th. Naum și note de dr. G. Brătescu, prof. Th. Naum, conf. univ. E. Toth, Editura Științifică, 1965.
Let's talk about books 