Toate cărțile au o viață a lor; cu suișuri, coborâșuri și întorsături de situație neașteptate. O viață care le face adesea să se transforme, să fie receptate când într-un fel, când în altul, uneori ajungând să însemne exact opusul a ceea ce spuneau odată. În fiecare carte există ceva din straniul destin al doctorului Jekill, cu al său Mr. Hyde. Dar parcă nicio carte nu ilustrează această teorie mai bine decât Utopia lui Thomas Morus.

La sfârșitul cărții a IX-a a Republicii, participanții la dialog vorbesc locul în care s-ar putea găsi cetatea „pe care am cercetat-o și am durat-o”, „aceea întemeiată pe raționamente” și spun că ea ..... nu se află nicăieri pe pământ. Probabil însă că celui ce vrea s-o vadă şi care, văzând-o, vrea să se zidească pe sine, îi stă la îndemână un model în cer. Nu-i nicio deosebire dacă cetatea există undeva, ori dacă va exista în viitor; el ar urma să facă doar ceea ce îi aparţine ei şi nici unei alteia.

De unde vine tentația de a construi insule a modernilor? În secolele XVI-XVII era mai degrabă impulsul de a le descoperi. De a le re-imagina, organizându-le. Transformând Paradisul într-unul al ordinii, al dreptății, al salvării prin cunoaștere. Cu ironie, în Utopia lui Morus, cu o doză de optimism și speranță în Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Începând cu secolul al XVIII-lea, insulele sunt construite și organizate. De la insula zburătoare a lui Jonathan Swift la insula mecanică a lui Jules Verne. Îți iei insula și pleci cu ea mai departe. Și pe insulă îți iei doar prietenii. Cu care organizați o societate perfectă. Vă sună, oare, cunoscut? Seamănă puțin cu bulele noastre? Cu grupurile noastre de facebook care se multiplică, la vreme de pandemie, ca ciupercile după ploaie?