Dana Jalobeanu
Germana Ernst, Tommaso Campanella. The Book and the Body of Nature, Springer, 2010
Campanella este unul dintre marii perdanți ai Revoluției Științifice. Unul dintre eroii pe nedrept uitați. În afară de Cetatea Soarelui, tot restul vastei sale opere este exilat pe un raft de bibliotecă în care puțini mai caută, astăzi. Cel puțin până în momentul în care dau peste ceva suprinzător. Ca de pildă, Apologia pro Galileo, una dintre cele mai timpurii apărări a noii astronomii observaționale. Sau schema lui Campanella pentru o „mare instaurare” a științelor în care-și găsesc locul o fizică întemeiată pe simțuri (și istorie naturală), o etică naturalizată, o medicină definită ca „magie naturală”, o nouă metodă (el îi spune artă) de producere a cunoașterii… și alte lucruri (o Metafizică niciodată tradusă, mai multe cărți de politică și teologie). Când dai peste ideile lui Campanella nu se poate să nu observi în spatele lor un precursor. Cineva care a mers în multe privințe mai departe decât ceilalți novatores. În plus, a fost și cineva extrem de popular în secolul al XVII-lea.
Viața lui a stârnit admirație; scrierile sale au trecut din mână în mână (cele mai multe erau scoase direct din închisorile în care Campanella și-a petrecut cea mai mare parte din viață). Acuzat de erezie, de complot, de magie, viața lui Campanella pendula între beciurile Inchiziției (unde a fost repetat torturat) și castelele celor puternici. Coresponda cu capete încoronate; era chemat să facă horoscopul papei, era primit personal de Ludovic al XIII-lea și de Richelieu.
Și atunci cum de fost dat la o parte de istorie ? Cum se face că scrierile lui au încetat să fie publicate, unele n-au fost niciodată traduse, iar pe altele le (re)descoperim abia acum? Cartea Germanei Ernst ne oferă o explicație, reconstituind biografia și geneza ideilor acestui personaj paradoxal. Un personaj care și-a construit opera în permanent acord cu propria sa biografie; sau, poate, invers, a pus-o pe cea din urmă mereu în acord cu ideile primeia.
Ce este un profet?
Poate că primul lucru care merită spus despre Campanella este că era un profet. Că a construit o istorie și o teorie a profeției; și apoi a demonstrat-o cu viața lui.
Ce este un profet? Este cel prin gura căruia adevărul intră în lume. Mereu dezarmat și persecutat de oamenii politici ai zilei, indiferent de regim. Însă adevărul profetului supraviețuiește și înfrânge regimul politic care l-a condamnat. Campanella, în închisoare, unde este în mod repetat torturat, teoretizează puterea martiriului. Martiriul, ne spune el, dă aripi adevărului.
Pare să fie o lege a istoriei – de o parte avem „satrapii și fariseii”, de alta profeții : Christos și apostolii, înțelepții tuturor timpurilor, martirizați, generație după generație, de puterea timpului lor.
Ce pare Campanella să spună însă este că mesajul profetului devine cu atât mai puternic cu cât profetul este mai persecutat. Și că asta s-a întâmplat în mod repetat la scara istoriei. O istorie care devine, sub pana lui, un dialog universal al profeților, peste veacuri. O istorie care, în același timp, își anunță și își prefigurează sfârșitul. Căci ceea ce unifică diferitele preocupări și talente ale lui Campanella – poezia, astrologia, filosofia, profeția – este credința în apropierea sfârșitului lumii, prefațat de cei 1000 de ani de pace, sub protecția declarată a lui Christos. A doua venire se face însă prin interpuși; în interludiul mileniului, Pământul este guvernat de vicarul desemnat al lui Christos. Sau al lui Campanella, pentru că acesta dedică numeroase paginii întrebării „Cine va conduce monarhia lui Mesia”? El însuși? Papa? Regele Spaniei?
Ați spune că toate acestea sunt întrebări teoretice. Nu și pentru Campanella. El este dispus să le pună în practică. În 1598 începe o mișcare de revoltă – o revoluție stranie în care încerca să elibereze Calabria de sub dominația Spaniei folosind o armată de săraci și călugări…. și flota turcească din Mediterana. Revolta eșuează și Campanella este reîntemnițat, de data asta pentru foarte multă vreme (în 1594 mai avusese o perioadă în închisoare, mai întâi la Padova, apoi la Roma, fusese torturat de Inchiziție, apoi eliberat, acum o lua de la capăt). Avea să stea 27 de ani în închisoare. Și să scrie.
Reforma cunoașterii
Noua teologie politică se întemeiază pe o reformă a cunoașterii. Ca și alți novatores ai vremii lui, Campanella se războiește cu Aristotel. Însă nu e o pură dezbatere teoretică. Iată un tip de argumentare – întemeiată direct pe experiența personală.
Chiar și cel care a fost supus torturii nu poate fi obligat, de fapt, să treacă de partea răului; nici în gând, nici în fapte…. Am avut experiența directă a acestui fapt atunci când, timp de patruzeci de ore, am fost atârnat de o frânghie, cu brațele răsucite și legate de alte frânghii subțiri care-mi tăiau carnea până la os. Eram așezat pe un lemn ascuțit; dacă voiam să mă susțin cu brațele, eram cuprins de o durere atroce – în gât, în piept, în umeri – iar dacă mă lăsam, țeapa de lemn îmi tăia fesele. Din carnea mea sfârtecată de la gât și până la organele generării s-a vărsat o mare cantitate de sânge până când, după patruzeci de ore, călăii s-au oprit, lăsându-mă pe jumătate mort. Unii din cei care asistaseră la tortură mă batjocoreau, sau îmi provocau dureri suplimentare, trăgând de frânghii. Alții, în cugetul lor, nu se puteau împiedica să admire tăria mea de spirit. Din această experiență am învățat că a-ți abandona sau nu virtutea depinde de noi înșine. Căci n-am dezvăluit nimic; și n-au fost în stare să scoată de la mine niciun cuvânt. Aristotel m-ar fi numit nefericit. Dar, dacă aș fi urmat principiile sale, în scopul de a evita moartea, aș fi fost înfrânt – înrobit fricii și nedemn să mai trăiesc.
Acest pasaj e doar unul dintre multele exemple de punere a biografiei personale în slujba construcției filosofice pe care le găsim în scrierile lui Campanella. Poate că lucrurile funcționeau însă și invers. Căci Germana Ernst ne arată cum reflecția filosofică a lui Campanella este mereu direcționată de o anumită concepție a istoriei providențiale. Și de afirmarea unei unități fundamentale a umnității. Din nou, ideile nu sunt neapărat noi. Nou și interesant e modul în care Campanella argumentează. Cercetătorul, ne spune el, trebuie să observe cu atenție natura pentru a aduna dovezile istoriei providențiale. Natura cerurilor (din închisoare, Campanella reușește să observe cometele din 1618), natura corpurilor, natura cetăților și a locuitorilor lor. Această investigație are ca scop observarea unor „patternuri” dar și a „semnelor sfârșitului”.
„Istoria relației dintre Dumnezeu și rasa umană este astfel modelată. De la iubirea inițială, originară a lui Dumnezeu (înțeles ca tată iubitor și benevolent), oamenii se pierd în uitarea lui Dumnezeu, pe măsură ce transferă asupra altor oameni și asupra lucrurilor adorația datorată doar Lui. Însă, după mai multe vizite succesive, Dumnezeu cheamă la ordine umanitate, obligând-o să se întoarcă la originile comune și la unitatea inițială. Astfel, „muritorii, treziți de predicarea adevărului, ca de niște scântei aprinse, ce până atunci erau închise, ca într-o piatră, și aproape adormite înăuntrul ei, se vor deștepta, amintindu-și care este natura lor, și asta mulțumită fierului care lovește piatra; iar când piatra inimii idolatre va fi abandonată, ei se vor întoarce către Dumnezeu și vor începe, din nou, să se ridice către cele cerești”. Numeroase semne indică că timpul unei astfel de reamintiri universale, timpul întoarcerii este aproape: noutățile cerești, … descoperirea Lumii Noi, semnele care indică apropierea Antichristului, și aspirația, răspândită în întreaga umanitate să se facă voința lui Dumnezeu, „precum în cer, așa și pe pământ” (p. 156)
Campanella observă peste tot semnele sfârșitului: de pildă, în „marile semne scrise în cartea cerurilor de degetul lui Dumnezeu”, adică apariția celor două comete din 1618. Dar și în semnele biografiei personale. În faptul că reușește să supraviețuiască torturii și să scape de la condamnarea la moarte, declarându-se nebun (un semn, ne spune el, al propriului destin profetic). Cei 27 de ani de închisoare se transformă, post-factum, într-un fel de binecuvântare a Providenței, și un „semn” că trebuie să-și scrie opera.
Trăindu-mi eu viața în închisorile unor stăpâni nerecunoscători, mi-am dat seama că Dumnezeu, cel prin care ordinea și înțelepciunea tuturor lucrurilor este făcută și ordonată, a vrut să fiu închis pe toată perioada necesară reformării tuturor științelor și a construirii a ceea ce (urmărind mereu înțelepciunea divină) am conceput cu mintea mea. Aceasta a fost o ispravă pe care nu aș fi putut duce-o la bun sfârșit într-o viață obișnuită, o viață fericită, o viață fără singurătate. Lipsit cum am fost de lumea corpului, am călătorit nestingherit prin lumea minții, cea care este mult mai vastă, și care este, astfel, infinitatea acelui Arhetip care comandă fiecărui lucru cu cuvântul puterii sale. (p. 181)
Poezie și utopie
Dar Campanella n-a scris doar teologie și filosofie. Nu s-a ocupat doar cu astrologia, magia și profeția. Pe parcurs a scris sonete. A compus o Poetică care să o înlocuiască pe cea a lui Aristotel. Și a scris Cetatea Soarelui. Cum se încadrează această operă a imaginației în ansamblul reformei cunoașterii? Aici cartea Germanei Ernst ne oferă o reconstruicție mai puțin minuțioasă și mai puțin convingătoare. Cititorul rămâne cu marea întrebare: cum se împacă planul unei societăți „perfecte” (utopia) cu profețiile mileniului? De obicei spunem că utopia este orientată către viitor. Mileniul închide lucrurile. Pentru noi. Pentru Campanella trebuie să fi fost altfel, întrucât el continuă să-și publice Cetatea Soarelui la sfârșitul Politicii și în edițiile mai târzii, în latină. Semn că această utopie de tinerețe a rămas cu el până la sfârșit.
Let's talk about books 