Tomi Paula
Mircea Dumitru – Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, Iași: Polirom, 2019
Este conceptul de necesitate prezentat în Tractatus Logico-Philosophicus suficient pentru a acoperi utilizările comune ale termenului? Oare mintea umană este complet algoritmică? Pot să refere termenii vizi? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care profesorul Mircea Dumitru răspunde în noua sa carte Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, apărută la editura Polirom la finalul lui 2019.
Profesorul Mircea Dumitru ne propune un tur de forță în filosofia analitică. Un tur de forță pe care noi, cititorii îl vom savura, căci scriitura autorului ne va trece lin prin concepte logico-filosofice și autori de prim rang într-un mod pedagogic și riguros.
Wittgenstein e un nume de rezonanță în filosofie. De cele mai multe ori când suntem puși în fața unor autori precum Wittgenstein, Russell, Kant tindem să le acceptăm punctele de vedere fără o analiză critică. Prin urmare, dacă Wittgenstein ne-ar argumenta că necesitatea logică este singurul tip de necesitate, poate am fi tentați să îi dăm crezare.
E contingent că în această perioadă ne confruntăm cu o pandemie. Cu toate acestea, e necesar că fie ne confruntăm cu o pandemie, fie nu. Primul enunț reprezintă un adevăr contingent, al doilea e o tautologie. Când vine vorba de noțiuni precum necesitate și contingență, deși ele sunt utilizate zi de zi, filosofii își iau dreptul de a le explica. Cum? De exemplu, putem lega noțiunea de necesitate de cea de validitate sau formă logică și lucrurile devin mult mai clare…pentru cei care au avut parte de cel puțin un curs de logică formală.
Logica a încercat de-a lungul timpului să surprindă cu acuratețe varietatatea de acte asociate cu utilizarea unui limbaj comun. Structura logică oglindește structura realității, prin urmare, limbajul este mediatorul care ne permite reprezentarea stărilor de lucruri. Wittgenstein (în Tractatus Logico-Philosphicus)[1] susține aceste idei. Pentru un logician, demonstrarea acestor asumpții ar echivala cu escaladarea Everestului. Din păcate, avalanșele sunt la ordinea zilei.
Teza lui Wittgenstein susține un izomorfism între „stările de lucruri și reprezentările acestora în limbaj” (p. 16). Ceea ce înseamnă că pentru fiecare stare de lucruri, există o reprezentare a acesteia în limbaj. Izomorfismul care se presupune că leagă realitatea de limbaj (în diferite forme) ridică de cele mai multe ori multe semne de întrebare (ca să nu le spun probleme, sau probleme majore). Această semantică reprezentaționalistă (p. 16) a lui Wittgenstein pornește de la o unitate de bază – forma propozițională – care ar putea fi utilizată ca o cheie de dezlegare pentru a dezvălui relația dintre lume și limbaj. Fiecare propoziție compusă, poate fi analizată ca o funcție de adevăr care pornește de la propoziții atomare.
Ar fi ideal dacă am putea – urmându-l pe Kant – să ne limităm la o clasificare a judecăților fără a apela la conținutul lor (p.18). Logica, într-o astfel de lume utopică/distopică (probabil similară cu cea a lui Evgheni Zamiatin[2]) ar fi capabilă să își îndeplinească scopul propus: să ofere o analiză completă a limbajului natural.
În zilele acestea, însă, suntem mai sceptici. Nu ne mai propunem idealuri atât de mărețe. Tarski a trasat o linie puternică de demarcație între limbajul natural și cel formal. I-a oferit celui de al doilea claritate și consistență. Pe primul, l-a lăsat pradă paradoxurilor. În timp ce într-un limbaj formalizat dinstincția dintre un limbaj-obiect și un meta-limbaj este clară, în limbajul de zi cu zi o ierarhie a limbajelor este imposibilă, căci salturile între limbaje sunt haotice și nu se supun unor reguli prestabilite.
Cu toate acestea, suntem capabili – în cele mai multe situații – să diferențiem între argumente bune și rele. Considerăm un raționament bun, dacă având premise adevărate și o anumită structură, vom obține o concluzie adevărată. Validitatea unui argument depinde de forma sa logică (p. 21). Spuneam că validitatea și necesitatea sunt legate: „concluzia unui raționament deductiv corect din punct de vedere logic (valid) decurge cu necesitate logică din premisele sale dacă și numai dacă forma logică pe care o instanțiază, o exemplifică acel raționament este de așa natură încât, pentru orice raționament care are acea formă, nu este posibil ca premisele sale să fie adevărate și concluzia falsă” (pp. 13-14).
Analizând argumentele deductive ca fiind bune sau rele prin apelul la validitatea lor, ne limităm la forma lor logică care este independentă de conținut. Prin urmare, o necesitate logică este legată de forma logică și nu are nicio legătură cu conținutul. Wittgenstein, spre exemplu, consideră că necesitatea se restrânge la cea logică.
Când vorbim astăzi de necesitate, însă, vorbim și despre o necesitate metafizică sau una normativă. Profesorul Mircea Dumitru ne oferă ca alternativă o viziune mai actuală asupra necesității. Pornind de la o analiză critică a concepției wittgensteiniene, Mircea Dumitru susține – urmându-l pe Kit Fine – că „necesitatea trebuie înțeleasă în termenii sursei sale distinctive. Astfel, o necesitate logică – precum o lege a logicii – provine din forma logică (…) O necesitate analitică provine din semnificația termenilor care o alcătuiesc (…) O necesitate metafizică provine din identitatea obiectelor”. (pp. 23-24)
Totuși de ce nu ne putem limita la Wittgenstein? O tautologie, adică o necesitate logică, este un enunț care nu oferă informație. Dacă vă spun că mâine va ploua sau nu va ploua, nu mă veți considera un meteorolog priceput; probabil îmi veți reproșa că nu vă spun nimic. Tocmai din acest motiv, Wittgenstein considera propozițiile logicii ca fiind lipsite de sens. Tautologiile și contradicțiile (adică enunțurile necesar adevărate sau necesar false) sunt astfel de propoziții lipsite de sens. Cu toate acestea, remarcă Mircea Dumitru, sunt cazuri în care putem ajunge la enunțuri necesare pornind de la enunțuri atomare contingente. Urmând exemplul autorului (pp. 30-38) , să presupunem că avem două enunțuri:
(A) Punctul p are calitatea C1
(B) Punctul p are calitatea C2
Putem interpreata C1 = culoarea roșie și C2 = culoarea albastră. Este evident că cele două enunțuri sunt contingente. Dacă le legăm printr-un condițional, conform sensului lor, acest condițional va fi fals când antecedentul va fi adevărat, deoarece automat consecventul va fi fals, deoarece p nu poate avea simultan calitatea C1 și calitatea C2. Prin urmare, enunțul:
A→∼B
este un enunț necesar. Atunci când A este adevărată, B este automat falsă, deci negația sa este adevărată. Când A este falsă, indiferent de valoarea de adevăr a lui B, condiționalul este trivial adevărat. Cu toate acestea, p→∼q nu este o tautologie. Deci, există necesități care nu sunt lingvistic-tautologice.
Similar, Kripke susține că enunțurile de identitate dintre designatori rigizi sunt necesare. Să luăm două exemple:
(1) Ion Barbu = Ion Barbu
(2) Ion Barbu = Dan Barbilian
Primul enunț este evident tautologic, deci necesar. Al doilea, însă, poate ridica anumite semne de întrebare. Kripke susține în Numire și necesitate[3] că (2) este un enunț a posteriori dar necesar. Necesitatea lui (2) nu este una legată de structura logică a enuntului, ci este o necesitate metafizică.
O a doua critică pe care Mircea Dumitru o aduce lui Wittgenstein constă în sesizarea unei tensiuni interne în opera wittgensteiniană. Mai exact, deși în Tractatus autorul susține existența unui singur tip de necesitate – cea logică – este recunoscută (implicit) existența altor tipuri de necesitate. Această tensiune „se învecinează cu incoerența” (p. 28). Alternativa propusă constă într-un pluralism modal susținut de Kit Fine. Există mai multe tipuri de necesitate care sunt ireductibile unele la celelalte (p. 49-50).
Debutul cărții prin acest prim eseu, deschide pentru cititor un mozaic de posibilități. Pe parcursul cărții autorul prezintă critic și dezvoltă piloni centrali ai terminologiei filosofiei analitice. E ușor de observat faptul că, dincolo de a fi un cercetător pasionat, profesorul Mircea Dumitru este un pedagog. Deși cartea abundă de nume și concepții majore ale filosofiei și logicii, modalitatea de prezentare este una extrem de clară și ușor de urmărit. Celor care îl cunoașteți pe profesorul Mircea Dumitru o să vi se pară că îl auziți prezentându-vă eseurile în stilu-i caracteristic, din amfiteatrele Facultății de Filosofie.
În concluzie, fie că doriți să faceți primii pași spre filosofia analitică și logica atât formală, cât și filosofică, fie că sunteți deja mai experimentați în aceste domenii, sunt ferm convinsă că veți găsi în Lumi ale gândirii exact ceea ce căutați. Nu îmi rămâne decât să vă urez spor la citit!
Note:
[1] Wittgenstein – Tractatus Logico-Philosophicus, Humanitas, 2012, traducere de Mircea Dumitru și Mircea Flonta
[2] Evgheni Zamiatin – Noi, Polirom, 2014, traducător Inna Cristea
[3] Saul Kripke – Numire și necesitate, All Educațional, 2001, traducător Mircea Dumitru
Let's talk about books 