Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

Dana Jalobeanu

În 8 aprilie 1610, Johannes Kepler, matematician imperial la curtea din Praga, primește un pachet trimis de ambasadorul Toscanei. În pachet, se găsește un pamflet de câteva zeci de pagini – un articol extins, am spune azi – care avea să schimbe soarta astronomiei. Anunțul stelar (publicat doar câteva zile înainte) informează publicul european cu privire la marile descoperiri astronomice realizate de Galileo Galilei, matematician și filosof florentin, cu ajutorul unui nou instrument care „aduce planetele mai aproape”.Title page of Galileo's 'Sidereus Nuncius', 1610 - Stock Image ...

Pachetul care ajunge la Kepler nu conține însă instrumentul minune. Galileo trimitea exemplare din „luneta-spion” doar capetelor încoronate. Colegilor filosofi le ajungea doar cartea. În cazul lui Kepler, cartea este însoțită și de un mesaj, venit pe canale diplomatice: rugămintea de a scrie o „întâmpinare” (azi am spune: o recenzie) cărții primite – și nu oricum, ci până la plecarea curierului diplomatic înapoi la Florența. Kepler are ceea ce am numi azi „a very tight deadline”. Mai puțin de o săptămână pentru a scrie Conversație cu mesagerul stelar. Cartea apare la Praga la începutul lunii mai, iar apoi, aproape imediat, într-o ediție pirat la Florența. Semn că măcar o parte din publicul european cititor urmărea cu sufletul la gură noile descoperiri.

Personajele

Johannes Kepler - WikipediaJohannes Kepler este în 1610 cel mai mare astronom al Europei. Este matematician, filosof, umanist și are la activ câteva cărți importante, inclusiv Noua Astronomie în care cititorul poate găsi (dacă caută bine) faimoasele „legi ale lui Kepler” care codifică mișcarea planetelor în jurul Soarelui. Sau Optica, lectură obligatorie pentru oricine s-ar juca cu lentile, cu sau fără intenția de a construi un instrument cu ajutorul căruia să aducă lucrurile mai aproape. Galileo Galilei este un profesor de matematică de la Universitatea din Pisa, în căutarea unui job mai bine plătit. Și el are interese filosofice, educație umanistă și ambiții mari; dar nu și publicații pe măsură. De fapt, este la prima sa incursiune în astronomie. Iar cartea sa este neobișnuită, începând de la titlul, care poate să însemne Anunțul stelar sau – cum citește Kepler – Mesagerul din stele.

În plus, cele două personaje din povestea noastră au o istorie complicată. Nu vă plictisesc cu detalii; vă spun doar că Johannes Kepler avea suficiente motive să privească cu o anumită rezervă cererea lui Galileo, cu atât mai mult cu cât i se cerea să certifice noile descoperiri fără să fi văzut instrumentul care le făcuse.

Ochiul instrumentului și ochii minții

Dar Kepler nu are nevoie de telescop pentru a crede descoperirile lui Galileo. El știe că Pământul e o planetă; că imaginea tradițională a unui univers geocentric nu poate fi adevărată. Doar se trudise aproape 10 ani să determine traiectoriile planetare. Pentru Kepler, Anunțul stelar nu aduce noutăți, ci dovezi.

Johann Kepler, Dissertatio cum Sidereo (Frankfurt, 1611) | Lynx ...

Tonul Conversației sale e cel al cuiva care vede cum cineva a descoperit, în sfârșit, cu ochiul instrumentului ceea ce el văzuse demult cu ochii minții. Asta nu înseamnă că Kepler nu-și dorește un telescop. Însă nu pentru a verifica ce spune Galileo, ci pentru a continua munca de observație, găsind sateliți împrejurul lui Marte, Venus și Saturn. Însă locul în care entuziasmul lui Kepler nu mai cunoaște margini este când descrie posibilitățile noii astronomii telescopice de a transforma ceea ce el numește „o nouă astronomie a locuitorilor lunii, sau geografia mea lunară” într-o teorie propriu-zisă. O teorie despre structura, organizarea și locuitorii Lunii, întemeiată pe observații și dovezi „matematice” (optice). „Geografia lunii” la care face Kepler referință este una dintre cele mai curioase scrieri ale sale: Somnium, un „vis” sau o fabulă în care sufletul călătorește în cer (purtat de un demon) și vizitează lumea Lunii, descriind, cu lux de amănunte, relieful, clima și condițiile de viață ale „lunarilor”.

Ficțiune poetică și teorie științifică

Putem citi Conversația lui Kepler ca pe un superb exemplu al modului în care un teoretician își caută, își selectează (și uneori își fabrică) dovezile. Iată: unul dintre craterele lunii desenat de Galileo îl impresionează prin regularitatea marginilor sale. Nu e asta oare o dovadă – se întreabă Kepler – că a fost făurit artificial?

„Să presupunem că există ființe vii pe lună…. Ar fi rațional să presupunem că acești locuitori sunt alcătuiți în așa fel încât să exprime caracteristicile locului în care trăiesc, și care are munți și văi cu atât mai mari decât cele de pe Pământ. Înzestrați cu corpuri gigantice, ei vor construi proiecte la fel de mărețe. Ziua lor este cât 15 zile terestre; și suferă de călduri insuportabile. Poate că nu au suficientă piatră pentru a construi adăposturi. Poate că solul lor este lipicios, precum lutul. Atunci, planul lor de construcție ar fi următorul. Ar săpa suprafețe întinse …. ascunzâdu-se în umbra mormanelor excavate. Sau și-ar construi un oraș subteran.”

Lunarii lui Kepler sunt făpturi raționale care judecă cu o ingeniozitate de arhitect care nu poate decât să fie pe placul matematicianului. Filosoful, însă, nu poate să nu se întrebe mai multe cu privire la condiția și existența lor. Și să intre astfel pe tărâmul primejdios al speculațiilor teologice. A afirma existența unor creaturi pe alte planete era infinit mai periculos, în 1610, decât a fi copernican. Și Kepler o știa prea bine. Discutând despre sateliții lui Jupiter spune că, auzind de minunata descoperire, i-a fost o clipă teamă că Galileo a văzut sateliți împrejurul unei alte stele decât Soarele… și că deci se pregătesc, pentru amândoi, cătușele și celula lui Giordano Bruno. Cu 10 ani înainte, Bruno fusese ars pe rug la Roma, pentru o serie de acuzații printre care se număra și cea de afirma existența unor „universuri” asemănătoare cu cel în care ne găsim. Și Kepler, și Galileo știu foarte bine cât de periculoase sunt, în aceste condiții, aspeculațiile cosmologice. Lunarii sunt foarte greu de integrat în planul Creației. În multe privințe, chiar mai greu decât universurile infinite ale lui Bruno.

Prin urmare, Galileo nu este foarte încântat de răspunsul lui Kepler. În parte, pentru că sesizează pericolul. În parte pentru că este revoltat de toate aceste ficțiuni poetice. Pentru spiritul de matematician-experimentator al filosofului Galilei, sofisticatele construcții speculative kepleriene continuă să rămână niște castele în aer… Ceea ce nu-l împiedică pe Galileo însuși să se avânte pe terenul speculațiilor periculoase, mai puțin de 5 ani mai târziu când, într-o serie de scrisori, începe să explice mai-marilor zilei, cum teoria copernicană (a se citi galileană) e mult mai compatibilă cu interpretarea corectă a Scripturilor decât teoria geocentrică a lui Ptolemeu și Aristotel. Ba mai insistă să și publice aceste scrisori – care vor constitui, evident, o probă împotriva lui la proces.

Căutarea adevărului și fascinația poetică

De unde le vine acestor moderni curajul? De unde tentația de a coborî din norii ficțiunii poetice și aispeculației matematico-metafizice pentru a transforma totul în afirmații despre realitate? Răspunsul simplu și tentant este că despre asta e știința. Este o căutare a adevărului. Considerente cu privire la pericolul unei teorii sau a unei afirmații nu au ce căuta în mintea savantului. El este un căutător al adevărului. Tot restul nu contează.

Dar este, oare, atât de simplu?

În fond, lunarii nu există. Și Kepler știe că dovezile pe care le poate găsi în observațiile telescopice nu sunt suficiente pentru a întemeia speculațiile sale. De aceea Somnium rămâne în manuscris; de aceea nu ajunge, în fond, să fie niciodată altceva decât o ficțiune. Dar este tipul de ficțiune care ține în mișcare căutarea modernilor și mersul înainte al științei. Și cea pentru care filosofi precum Kepler, Galileo sau Descartes sunt dispuși să își pună în pericol reputația, slujba sau chiar viața.

În Scrisorile copernicane, Galileo dezvoltă o metafizică neoplatonică a Soarelui, „suflet” și „inimă” a universului; și încearcă să o pună în acord cu „dovezile Scripturilor”. Încercând să arate că propriile sale construcții speculative sunt mai elegante și mai bine fundamentate decât cele ale teologilor. Până și la Descartes găsim ceva asemănător. Chiar dacă, prudent, acesta își întrerupe lucrul la marele tratat cosmologic (Lumea) după ce aude de condamnarea lui Galileo, în scrisori își permite să vorbească deschis. Iată-l în plină construcție speculativă cosmologico-teologică, scriindu-i lui Mersenne:

„Am ajuns la descrierea Nașterii Lumii, în care nădăjduiesc să cuprind cea mai mare parte a Fizicii. Și vă voi spune că, acum patru sau cinci zile, recitind primul capitol al Genezei, am descoperit ca printr-o minune că s-ar putea explica în întregime potrivit închipuirilor mele, mult mai bine, mi se pare, decât în toate felurile în care îl explică interpreții – ceea ce nu nădăjduisem niciodată până acum”. (Corespondența lui Descartes, traducere de V. Alexandrescu & comp., vol. I, 189)

Așa cum Kepler nu își publică Visul, Descartes nu își publică Lumea; iar când se referă la ea îi spune „o fabulă”. Ambele scrieri sunt însă tipul acela de ficțiune „cu cheie” care exprimă gândurile cele mai profunde și entuziasmul cel mai pur al autorilor lor. Fascinația poetică (adică creatoare) care funcționează, adesea, ca motor principal în activitatea de căutare a adevărului.

Avânturile eroice

Când se lasă în voia speculației cosmologico-poetice, Kepler folosește un limbaj care astăzi ne sună nefamiliar. Iată, de pildă, în Harmonice mundi

Mișcările cerești nu sunt altceva decât un cântec continuu pe mai multe voci (perceput de intelect, nu de ureche); o melodie care, prin tensiuni discordante, sincope și cadențe…. progresează către anumite clauzule preprogramate…. marcând astfel pietre de hotar în scurgerea nemăsurabilă a timpului. Nu este deci suprinzător că omul, imitându-l pe careatorul său, a descoperit în sfârșit arta canonului, necunoscută celor vechi. Omul a dorit să reproducă pe scurt continuitatea timpului cosmic printr-o simfonie iscusită pentru mai multe voci, ca să obțină o probă din încântarea Creatorului Divin în Lucrările Sale, și să participe astfel la această bucuri, compunând muzică în care îl imita pe Dumnezeu.[i]

Termenii în care vorbește Kepler sună, azi, anacronic și ușor îngrijorător. Astfel de declarații i-au făcut pe mulți dintre cititorii săi moderni să formuleze explicații dintre cele mai fanteziste pentru a explica psihologia unui personaj care spune

Întrezărind prima ivire a zorilor acum optsprezece luni, lumina zilei acum trei luni, și numia acum câteva zile soarele celei mai frumoase viziuni – nimic nu mă va mai putea reține. Da, mă ofer delirului sacru. Îi sfidez batjocoritor pe toți muritorii cu mărturisirea mea pe față: Am răpit vazele de aur ale egiptenilor ca să fac din eel un tabernacul pentru Dumnezeul meu, departe de hotarele Egiptului….Iată, am aruncat zarul și scriu o carte fie pentru contemporani, fie pentru posteritate. E totuna pentru mine. Poate și aștepta și o sută de ani pentru un cititor, din moment ce Dumnezeu însuși a așteptat și el șase mii de ani pentru un martor.[ii]

Cititorul contemporan cu Kepler nu se îngrijora, însă, când citea astfel de paragrafe. Ele îi sună cunoscut, poate chiar familiar. Kepler folosește din greu limbajul neoplatonic și pitagoreic. „Delirul sacru” nu trimite la o ciudățenie a caracterului său, ci la o referință literară: avânturile eroice ale lui Giordano Bruno (care, și el, le preluase de la Marsilio Ficino). Este un mod de a scrie pe care primii dintre moderni îl recuperează de la predecesorii lor, filosofii care dăduseră Renașterii un limbaj specializat și puterea de a spera la o reformă a cunoașterii care, iată, se înfăptuiește exact așa cum au imaginat-o: printr-un triumf al puterii creatoare a imaginației.

Despre detaliile acestui limbaj imaginativ, însă, vom vorbi într-un episod viitor.

Note

[i] Harmonice mundi, citat în A. Koestler, Lunaticii, p. 305

[ii] Harmonice mundi, citat în A. Koestler, Lunaticii, p. 305-6

Bibliografie

Galileo Galilei, Scrisori copernicane, traducere de Smaranda Bratu Elian și Gheorghe Stratan, Humanitas, 2019

Descartes, Corespondența completă, vol. I, volum coordonat de Vlad Alexandrescu, Polirom, 2017

Kepler, Conversation with the Sidereal Messenger, translated by E. Rosen, Johnson Reprint Corporation, New York, 1965

Arthur Koestler, Lunaticii. Evoluția concepției despre univers de la Platon la Newton, traducere de A. Tonoiu, Humanitas, București, 1995.

O primă formă, prescurtată, a acestui articol a apărut în Dilema Veche.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s