Să începem prin a cădea de acord: Sapiens este o carte bine scrisă, ușor de citit, construită împrejurul unor formulări memorabile. Nu e de mirare că a devenit un best-seller. Este construită după o formulă la modă zilele astea: spune-le oamenilor ce vor să audă, în puține cuvinte și multe imagini. Că omenirea a evoluat porninde la la „bande rătăcitoare de sapienși povestitori.” Vânători și culegători dispuși să creadă în poveștile pe care și le spuneau ei înșiși, povești capabile să „domesticească” mediul și să potențeze colaborarea. Că de atunci încoace evoluția a produs sisteme de credințe și religii din ce în ce mai evoluate, din ce în ce mai încăpătoare (în delimitarea lor), până când, în secolul al XIX-lea, sapiens a înlocuit definitiv transcendentul cu diferite forme de umanism, punându-se definitiv pe sine însuși pe soclul de pe care alungase toți zeii. Că glorificarea omului abia a început și că va continua indefinit, pe măsură ce sapiens va dispărea, înlocuit de diferite forme de trans-umanism, post-umanism și nemurire.
Category: Recenzii
Silent revolutions and vocal facts: a new history of the Scientific Revolution, or how modern science came to stay
Writing, today, on the Scientific Revolution, is one of the most difficult tasks facing the historian of science. Not only because one has to begin by digging through hundreds of thousands of pages of scholarly criticism, but because the existence and the contours of the phenomenon itself are questionable. Not so long ago, a popular book on the same subject famously begun by claiming: “There is no such thing as the Scientific Revolution, and this is a book about it.”[i]
Căutarea Peripatosului
Istoria filosofiei, dacă e să adaptăm scrisele lui Diderot în Jacques fatalistul, poate fi văzută în desfășurarea ei ca o serie de neînțelegeri, nu doar din perspectiva marilor perioade istorice, ci și în cadrul mai restrâns al unor școli și tradiții filosofice. Deși a spune acest lucru poate induce un sentiment ciudat de derivă intelectuală, avem totuși în față unul dintre motoarele principale ale modului prin care noul se poate insinua în filosofie. Nu este necesar ca acest lucru să fie unul rău sau unul bun, iar nuanțele pot ajuta în mare măsură optica istorică chiar și la secole distanță după ce fenomene de acest fel avuseseră loc. În special când vine vorba despre școlile filosofice ale antichității grecești și romane (platoniciană, aristotelică, stoică, epicureică, sceptică și celelalte), distingerea acestor nuanțe este dificil de realizat din cauza neajunsurilor ce țin de existența materialului sursă, opțiunile interpretative cele mai facile și superficiale înclinând către „unitatea de gândire” a fiecărei școli în parte. Dar în ultimele decade aceste interpretări încep să-și piardă din influență și noii istorici ai filosofiei, contextualiști în consultarea surselor și analitici în prelucrarea și prezentarea lor, reușesc cu din ce în ce mai mult succes să depășească prejudecățile înrădăcinate în domeniul istoriografiei filosofiei antice.
Copii infidele
Cartea scrisă de autorii americani Thomas C. Brickhouse (Lynchburg College) și Nicholas D. Smith (Lewis & Clark College), The Philosophy of Socrates, se dorește a fi o introducere în gândirea uneia dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei filosofiei, introducere care să satisfacă în principal publicul larg, nefamiliarizat cu filosofia clasică greacă în general sau cu Socrate în particular. În același timp, și specialiștii au ceva de câștigat de pe urma acestei lecturi, autorii oferindu-și, cu argumente, interpretările proprii cu privire la anumite probleme de exegeză socratică. „Socratele” pe care îl au în vedere cei doi autori este mai ales personajul din dialogurile timpurii scrise de Platon, cel mai cunoscut discipol al său („Socratele” fiindcă există și alți Socrate, de pildă cel prezentat în opera lui Xenofon sau cel din Norii lui Aristofan).
Istoria între ficționalism și propagandă: sau când epicureanismul e prezentat drept principalul competitor al creștinismului
Să zicem că intri într-o librărie și iei într-o doară, din raft, o ediție modernă din clasici. Dialogurile timpurii ale lui Platon. Sau scrisorile lui Epicur. Sau poemul cosmologic al lui Lucrețiu, Despre natura lucrurilor. Examinezi câteva rânduri ale traducerii, te uiți, poate, la aparatul critic. Există însă și șansa să te întrebi: cum a ajuns cartea asta până la noi? Cum a supraviețuit un text vechi de 2000 de ani într-o lume mereu în mișcare, într-o lume în care casele (și cărțile) ard, culturile mor și tot mai multe urme se pierd în negura timpului? Până și limbile în care au fost scrise aceste texte au dispărut, într-un fel. Nu știm precis cum suna greaca veche; și câți mai pot citi, azi, în latină?
Kafka și protestul finitudinii umane
Volumul de față cuprinde, așa cum transpare și din titlu, întreaga proză antumă a lui Kafka în admirabila traducere a lui Mircea Ivănescu, însoțită de notele traducătorului. Forța acestor texte, care nu vor doar să delecteze cititorul, poate consta în stabilirea unei complicități, a unei camaraderii, care să facă din lectură un gest subversiv. Aceasta e cu atât mai imperios, cu cât timpurile în care minciuna și înșelăciunea sunt la ordinea zilei ne predispun să ne aliniem cu un autor, cu care să putem lupta împreună. Că acesta este și cazul lui Kafka, că el poate fi un astfel de autor, voi încerca să o arăt prin câteva scurte note de lectură.
„Am explicat asta, deja, în repetate rânduri, dar, se pare, în zadar”: Noi eseuri despre Frege
„Este de-a dreptul scandalos că știința încă e confuză cu privire la natura numărului. Nu ar fi atât de grav dacă pur și simplu nu ar exista o definiție general acceptată a numărului, în cazul în care ar exista măcar un acord de fond. Dar știința încă nu a decis dacă un număr este o colecție de lucruri sau o figură desenată cu creta pe tablă de către mâna unui om, dacă este de natură mentală și este sarcina psihologiei să ne informeze despre originea lui sau dacă este o construcție de natură logică, dacă este creat și, eventual, va dispărea sau dacă este etern. Nu este scandalos?”
A vorbi prostii
Unora dintre noi ne place să credem că avem deja un anumit grad de imunitate atunci când suntem expuși discursului unor persoane care ne inundă cu un tsunami de afirmații mai mult sau mai puțin aberante. Exemple în această privință pot fi identificate de aproape oricine, în funcție de ceea ce și-ar imagina că ar fi de fapt adevărat. Atunci când suntem în situația de a asculta astfel de persoane, ne dăm seama că nu avem de-a face cu simple minciuni, ci cu un discurs construit printr-o complexă întrețesere de adevăruri cu minciuni. Filosoful american Harry G. Frankfurt vorbește despre acest fenomen într-un eseu publicat în 1986, On Bullshit. De atunci, textul a fost publicat din nou de Princeton University Press în 2005, urmând ca la un an după, autorul să publice o lucrare complementară, On Truth (Alfred A. Knopf, 2006). Acestea sunt sursa rândurilor ce urmează.
Nu vi se pare că e cam multă lumină?
În zilele în care vă îndoiți că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, când vă simțiți obosiți, deprimați și simțiți că vă pierdeți încrederea în umanitate, luați cu cafea, noua carte a lui Steven Pinker.
Tiranul și oglinda
A scris adevărate imnuri închinate prieteniei, generozității, curajului. A vorbit despre datoria de a fi umani, binevoitori, darnici și îngăduitori – dincolo de diviziunile de clasă, avere, rasă, gen. Cititori entuziasmați descoperă în scrierile lui o pedagogie a înfrânării; o filosofie a datoriei; o psihologie cognitivă avant la lettre, care ne propune să înțelegem rațional elementele degradante și umilitoare ale condiției umane. Pliniu cel Bătrân îl numea princeps eruditorum – prințul înțelepților. Tacitus, însă, și Dio Cassius, îi spuneau altfel: învățătorul tiranului. Tiranul în cauză era Nero, căruia Seneca i-a predat retorică și istorie și i-a fost aproape în anii de formare.... dar și câțiva ani (buni) mai târziu, până când tiranul i-a ordonat să se sinucidă (în ceea ce este considerată, și azi, cea mai spectaculoasă scenă de sinucidere a antichității, relatată pe larg de Tacitus, în Anale). A fost amicus principiis, sfătuitor și consilier; a fost senator și consul într-o Romă care scăpase de nebunia sadică a unui Caligula pentru a da de nebunia paranoidă a lui Nero. Și a rămas o enigmă. Pentru contemporani, pentru discipoli... și pentru generații întregi de admiratori și detractori, până în ziua de azi. Cine a fost, de fapt, Lucius Aeneus Seneca?
Let's talk about books 